Mă numesc Radu și am 78 de ani.
Nu m-am gândit niciodată că voi cere sfaturi de la străini, dar iată-mă aici. Am nevoie de perspectiva voastră.
Am petrecut cea mai mare parte a vieții mele adulte ca tată singur. Soția mea, Emilia, a murit de cancer când fiul nostru, Mihai (acum are 35 de ani), avea doar zece ani.
A fost o perioadă dificilă pentru amândoi, dar am trecut împreună prin asta. De atunci, am fost doar noi doi împotriva lumii. Am încercat să fiu pentru el și mamă, și tată, muncind din greu pentru a-i oferi toate oportunitățile posibile în viață.
Mihai a crescut și a devenit un băiat bun. Desigur, a avut momentele sale de rebeliune, dar, în general, era amabil, harnic și părea un tânăr rațional. A avut rezultate bune la școală, a intrat la universitate cu o bursă parțială și, după absolvire, și-a găsit un loc de muncă bun în sectorul financiar.
Am fost mereu extrem de mândru de el și l-am urmărit cum a devenit un adult de succes. Am rămas apropiați chiar și după ce s-a mutat – ne sunam regulat și luam cina împreună cel puțin o dată pe săptămână.
— Tată, — a spus el, dar nici măcar nu putea să mă privească în ochi. — Îmi pare rău. Știu că ți-am spus că este o căsuță, dar… va fi mai bine pentru tine. Aici vor avea grijă de tine.
— Să aibă grijă de mine? Nu am nevoie ca cineva să aibă grijă de mine! Sunt complet independent. De ce m-ai mințit?
— Tată, te rog. — În cele din urmă, Mihai m-a privit în ochi, iar privirea lui era plină de rugăminți.
— În ultima vreme, uiți lucruri. Mi-e teamă că trăiești singur. Acest loc are facilități excelente și va fi mereu cineva aproape dacă vei avea nevoie de ajutor.
— Să uit lucruri? Toată lumea uită lucruri uneori! — am strigat, cu lacrimi de furie curgându-mi pe obraji.
— Nu este adevărat, Mihai. Du-mă imediat acasă.
Mihai a clătinat din cap și apoi mi-a dat cea mai șocantă veste a zilei:
— Nu pot face asta, tată. Eu… am vândut deja casa.
Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare.
Știam că am fost de acord să o vând, dar credeam că mai am mult timp. Voiam să întâlnesc noii proprietari, să aleg o familie bună și să mă asigur că le explic cum să îngrijească stejarul bătrân din curte.
De aceea, ceea ce s-a întâmplat acum puțin mai mult de un an m-a șocat. Era o seară de marți când Mihai a venit la casa mea, vizibil entuziasmat.
— Tată, — a spus el, — am o veste grozavă! Ți-am cumpărat o căsuță la țară!
— O căsuță? Mihai, despre ce vorbești?
— Este locul perfect, tată. Liniștit, calm – exact de ce ai nevoie. Îți va plăcea!
Am fost surprins. Să mă mut într-o casă departe de aici? Mi se părea un pas prea mare.
— Mihai, nu trebuia să faci asta. Sunt bine aici.
Dar el a insistat!
— Nu, tată, meriți asta. Casa în care locuiești acum este prea mare pentru tine singur. Este timpul pentru o schimbare. Crede-mă, va fi minunat pentru tine.
Trebuie să recunosc că eram sceptic. Casa în care locuiam fusese căminul nostru de familie timp de peste 30 de ani. Acolo a crescut Mihai, acolo eu și Emilia ne-am construit viața împreună. Dar fiul meu părea atât de entuziasmat, atât de convins că era decizia corectă. Și aveam încredere deplină în el.
La urma urmei, întotdeauna am fost sinceri unul cu celălalt.
Așa că, în ciuda îndoielilor mele, am fost de acord să mă mut și să vând casa. În zilele următoare, mi-am împachetat lucrurile și m-am pregătit să plec, în timp ce Mihai se ocupa de majoritatea detaliilor. M-a asigurat că totul era planificat. Era atât de atent, încât mi-am lăsat deoparte grijile.
În cele din urmă, a venit ziua să plec spre noua mea casă. Când ne-am urcat în mașină, Mihai vorbea despre toate facilitățile pe care le oferea noul loc. Dar, pe măsură ce ne îndepărtam de oraș, mă simțeam din ce în ce mai neliniștit.
Împrejurimile deveneau din ce în ce mai pustii. Nu era țara pitorească pe care mi-o imaginasem – nu erau coline verzi sau peisaje atrăgătoare. În locul vecinilor familiari și al străzilor animate ale orașului, erau câmpuri goale, monotone, și chiar o fermă abandonată.
Căsuțele pe care le admirasem și pe care le luasem în considerare cândva, când Emilia era încă cu noi, erau primitoare, calde și înconjurate de natură. Dar acest loc era complet diferit.
— Mihai, — l-am întrebat, — ești sigur că mergem în direcția corectă? Nu pare să fie țara pe care mi-am imaginat-o.
M-a asigurat că eram pe drumul cel bun, dar am observat că evita să mă privească în ochi.
După aproximativ o oră, am intrat pe un drum lung și sinuos. La capătul acestuia se afla o clădire mare și mohorâtă. Inima mi s-a oprit când am citit semnul: „Sunset Haven.”
Nu era o căsuță. Era un azil de bătrâni.
Tată,” a spus el, dar nici măcar nu putea să mă privească în ochi. „Îmi pare rău. Știu că ți-am spus că era o căsuță, dar… aici este mai bine pentru tine. Aici vei fi îngrijit.”
„Îngrijit? Nu am nevoie de îngrijire! Sunt perfect capabil să trăiesc singur. De ce ai minți?” „Tată, te rog.” În cele din urmă, Mihai s-a întors spre mine, iar ochii lui implorau.
„În ultima vreme ai uitat lucruri. Îmi fac griji pentru tine, că trăiești singur. Acest loc are facilități excelente și va fi întotdeauna cineva aproape, în caz că ai nevoie de ajutor.”
„Am uitat lucruri? Toți uităm lucruri uneori!” Am strigat, și lacrimi de furie mi-au alunecat din ochi. „Asta nu e corect, Mihai. Du-mă acasă imediat.”
Mihai a clătinat din cap și a aruncat bomba zilei. „Nu pot, tată. Am… am vândut deja casa.” M-am simțit ca și cum mi-ar fi dispărut pământul de sub picioare.
Știam că am fost de acord cu vânzarea, dar aveam tot timpul din lume. Voiam să cunosc noii proprietari, să aleg o familie simpatică și să le spun exact cum să aibă grijă de vechiul ulm din curte.
Cum a putut să o vândă fără să știu sau fără consimțământul meu?
Cumva am fost primit la Sunset Haven și dus într-o cameră mică, cu un pat îngust și o fereastră ce dădea spre un parc auto.
Pereții erau vopsiți într-un bej bolnăvicios, iar aerul mirosea a dezinfectant și a oameni în vârstă.
Casa mea veche păstra mirosul cafelei cu scorțișoară a soției mele, iar nu am schimbat niciodată decorațiunile alese de ea.
Dar acum locul acela trist și clinic era noua mea casă. Și nu puteam face nimic în legătură cu asta. M-am gândit la cuvintele lui Mihai în timp ce treceau zilele următoare în stare de șoc și furie. Oare eram atât de uituc?
Era corectă decizia? Îl rănisem pe Mihai? Mi se pusese un diagnostic de demență sau ceva asemănător?
Nu-mi puteam imagina nimic de acest fel, dar privirea vinovată și îngrijorată a lui Mihai când a plecat mă făcea să am îndoieli.
Personalul de la Sunset Haven era atât de amabil și încerca să mă implice în activități pentru a mă face să mă simt binevenit. Dar nu puteam scăpa de senzația că ceva nu era în regulă.
Dar chiar dacă uitasem cu adevărat lucruri, de ce Mihai m-a adus aici? Am fost un tată devotat. Am participat la tot ce ținea de el la școală. Am fost în prima linie mereu.
Acesta era cea mai mare trădare pe care am simțit-o vreodată. Știu că fiii nu ne sunt datori cu nimic, dar… credeam că l-am crescut mai bine.
Într-o după-amiază, în timp ce îmi frământam sentimentele, am auzit o conversație intre asistente care a înrăutățit totul.
„Se pare că avea datorii mari de jocuri. Asta e motivul pentru care a vândut casa tatălui său și l-a pus aici.”
M-am simțit ca și cum mi-ar fi dat cineva un pumn în stomac. Datorii de jocuri? Asta era adevăratul motiv din spatele tuturor acestor decizii? Fiul meu m-a vândut pe mine, literalmente, pentru a-și acoperi propriile greșeli?
Am fost și mai devastat.
Fiul pe care l-am crescut, băiatul pe care credeam că îl cunosc mai bine decât oricine, m-a abandonat din motive egoiste.
Am dat înapoi la toate momentele când l-am ajutat să iasă din situații dificile, la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru a-i oferi o viață bună.
Din fericire, soarta a intervenit sub forma unui vechi prieten. Jan, un avocat pe care îl cunoșteam de ani buni, a venit să o viziteze pe sora sa la azil și a rămas șocat să mă găsească acolo.
Când i-am spus ce s-a întâmplat, a fost revoltat. Mi-a oferit ajutorul pentru a cerceta legalitatea celor făcute de Mihai.
S-a dovedit că vânzarea casei mele a fost grăbită și cu multe colțuri legale tăiate în proces. Cu ajutorul lui Jan, am reușit să contest vânzarea.
După o lungă bătălie, care a culminat cu Mihai fiind obligat să returneze banii luați de la cumpărători și să plătească toate taxele legale, mi-am recăpătat casa și am părăsit azilul.
Acum, am nevoie de un sfat.
Fiul meu a încercat să îmi ceară iertare. A venit la mine săptămâna trecută, iar eu abia l-am recunoscut. Arăta îngrozitor, ca și cum nu dormise sau nu mâncase corect de săptămâni întregi.
Când l-am lăsat să intre, a plâns.
Mi-a spus cum începuse să joace pentru a face față stresului de la serviciu, cum lucrurile scăpaseră de sub control și cum se convinsese că vânzarea casei mele și punerea mea într-un cămin erau cea mai bună soluție pentru toată lumea.
Mi-a jurat că acum primește ajutor pentru dependența lui și că este hotărât să repare lucrurile.
„Am greșit, tată,” a plâns el. „Am greșit atât de mult. Mă poți ierta vreodată?”
O parte din mine vrea să las totul în urmă. Este fiul meu și doar noi doi ne avem în această lume. Dar o altă parte din mine este încă atât de furios și rănit.
Cum pot să-l mai cred după ce a făcut asta? M-a mințit, m-a manipulat și mi-a furat casa pentru a-și acoperi greșelile sale.
Chiar dacă acum este cu adevărat regretabil, cum să știu că nu va face din nou asta în viitor?
Ce ai face tu în locul meu?