Mă numesc Radu și am 78 de ani. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să cer sfaturi de la necunoscuți, dar iată-mă aici, în căutarea unei păreri sincere. Nu mai știu ce să cred și am nevoie de o privire din afară.
Am crescut singur un băiat, după ce soția mea, Emilia, a murit de cancer. Mihai avea doar zece ani când a rămas fără mamă. Au fost ani grei, dar am trecut prin ei împreună. De atunci, am fost doar noi doi — tată și fiu, unul lângă celălalt, împotriva greutăților.
Am muncit mult pentru ca el să nu ducă lipsă de nimic. I-am fost și tată, și mamă, și sprijin necondiționat. Mihai a crescut frumos. A avut și el ieșirile specifice adolescenței, dar a fost mereu un copil bun. A intrat la facultate cu bursă, a absolvit cu rezultate bune și s-a angajat în domeniul financiar. Îl vedeam împlinit și eram mândru de omul care devenise.
Chiar și după ce s-a mutat la casa lui, am rămas apropiați. Vorbeam des la telefon, iar cina de joi era sfântă pentru amândoi.
Până într-o zi.
— Tată… — a spus el într-un ton stins, fără să mă privească — Îmi pare rău. Știu că ți-am zis că e o căsuță, dar… e mai bine așa. O să fii îngrijit.
Am încremenit.
— Îngrijit? Nu am nevoie să mă îngrijească nimeni! Sunt perfect capabil să-mi duc traiul singur. De ce m-ai mințit?
— Te rog, tată… — mi-a răspuns, cu ochii în lacrimi. — Uiți lucruri în ultima vreme. Mi-e teamă pentru tine. Aici vei fi în siguranță.
M-am ridicat în picioare, tremurând de furie:
— Toți uităm lucruri din când în când! Asta nu înseamnă că trebuie să fiu închis într-un azil! Du-mă acasă, acum!
Dar replica lui m-a doborât:
— Nu pot… Am vândut deja casa.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. E adevărat că îmi dădusem acordul să o vindem, dar crezusem că mai este timp. Voiam să cunosc cumpărătorii, să aleg o familie bună. Să le spun cum să aibă grijă de stejarul din curte, la umbra căruia se juca Mihai când era mic.
Cu doar câteva luni în urmă, Mihai venise la mine cu un zâmbet larg pe față:
— Tată, ți-am găsit o căsuță la țară! E liniște, e curat, o să-ți placă!
Am fost sceptic. Nu voiam să plec din casa în care trăisem zeci de ani, în care crescuse Mihai și unde fiecare colțișor păstra amintirea Emiliei. Dar fiul meu părea sincer și convins că e cea mai bună soluție. Așa că l-am crezut.
Am început să-mi împachetez lucrurile, în timp ce el se ocupa de detalii. Părea atent la tot. Încercam să-mi înăbuș neliniștea.
În ziua mutării, ne-am urcat în mașină. Mihai îmi tot povestea ce „facilități moderne” are noua casă. Pe drum, însă, deveneam din ce în ce mai agitat. Peisajul era pustiu. Nici urmă de verdeață sau de căsuțe primitoare.
— Mihai, sigur e drumul corect? — am întrebat, dar evita contactul vizual.
Când am ajuns, inima mi s-a strâns. O clădire cenușie, rece, cu un panou mare pe care scria „Sunset Haven”. Nu era nicio căsuță la țară. Era un azil.
Am refuzat să cobor. Am protestat. Am țipat. Am plâns. Dar totul era deja aranjat. M-a convins, mințindu-mă frumos, că e spre binele meu.
Am fost condus într-o cameră îngustă, cu un pat tare și pereți vopsiți într-un bej spălăcit. Aerul era greu, plin de miros de dezinfectant. Nimic din ce fusese al meu nu mai era acolo.
Casa mea mirosea a cafeaua Emiliei, iar pernele păstrau urmele amintirilor noastre. Dar toate astea erau pierdute. Eram înlocuit cu o cameră anonimă, într-un loc străin.
Zilele treceau greu. Personalul era amabil, încercau să mă implice în diverse activități. Dar eu simțeam că nu aparțin acelui loc.
Îmi puneam întrebări. Oare aveam probleme cu memoria și nu-mi dădeam seama? Oare fiul meu chiar făcuse totul din grijă?
Până într-o zi.
Eram pe hol când am auzit două asistente discutând:
— Se pare că avea datorii uriașe din cauza jocurilor. Așa a ajuns să-i vândă casa tatălui și să-l lase aici…
Am simțit că mi se taie respirația. Jocuri de noroc? Asta era adevărata motivație?
Fiul meu, copilul pentru care m-am sacrificat o viață întreagă, mă trădase pentru a-și plăti greșelile?
În scurt timp, un vechi prieten, Jan, avocat pensionar, m-a vizitat. Venea la azil să-și vadă sora și a fost șocat să mă găsească acolo. Când i-am povestit, a fost furios. A decis să mă ajute.
A început o luptă legală. S-a dovedit că Mihai forțase lucrurile. Contractul de vânzare era plin de nereguli, iar semnăturile au fost grăbite. Cu ajutorul lui Jan, am reușit să anulez tranzacția. Mihai a fost obligat să returneze banii și să suporte toate costurile.
Mi-am recăpătat casa. M-am întors acasă. Dar liniștea nu a venit odată cu asta.
Săptămâna trecută, Mihai a venit la mine. Arăta ca o umbră a bărbatului sigur pe el de altădată. Slăbit, obosit, cu lacrimi în ochi.
— Tată… Am greșit. Am făcut o prostie uriașă. N-am avut curaj să-ți spun cât de adânc m-am afundat. Am început să joc ca să scap de presiunea serviciului. A scăpat de sub control. Dar acum merg la terapie. Jur că încerc să mă schimb.
A plâns. Mi-a cerut iertare.
Iar acum… nu știu ce să fac. O parte din mine vrea să-l ierte. Suntem doar noi doi. Îmi e milă de el. E fiul meu, sânge din sângele meu.
Dar o altă parte din mine e încă rănită. Cum a putut? M-a mințit, m-a trădat, m-a scos din casa mea fără să clipească.
Îmi tot pun aceeași întrebare: chiar dacă regretă acum, cum pot fi sigur că nu va repeta greșelile? Cum pot avea din nou încredere?
Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?