Cel mai urât coșmar al unui părinte a devenit realitate când familia Wesenberg și-a pierdut băiețelul Ted într-o duminică după-amiază. Din nefericire, s-a întâmplat într-un loc care ar fi trebuit să fie cel mai sigur pentru familie, unde nimic nu ar fi trebuit să meargă prost, însă exact așa s-a întâmplat.
Familia Wesenberg l-a găsit pe Ted mort în piscina lor. Trupul său plutea ca un flotor de piscină, iar Paul Wesenberg a plonjat în apă pentru a-și salva fiul, dar era prea târziu – nici respirația gură la gură și nici paramedicii pe care îi chemase nu l-au putut aduce înapoi pe fiul său.
Linda Wesenberg nu a putut suporta durerea pierderii fiului ei și a stat la fel de palidă, amorțită și nemișcată ca și fiul ei la înmormântarea acestuia. Apoi, pe măsură ce trecea o săptămână fără Ted în casa Wesenberg, lucrurile au devenit haotice, brutale chiar, și atât de dure încât micuțul Clark nu mai putea suporta…
Linda și Paul se luptau să facă față pierderii lor și se certau în fiecare zi, de fiecare dată. Clark auzea zgomote puternice din camera părinților săi în fiecare noapte, iar mămica lui devenea frustrată și în cele din urmă plângea.
Tatăl lui dădea vina pe mama lui pentru moartea lui Ted, iar mama lui dădea vina pe tatăl lui pentru tot. Clark se ascundea sub pătură în fiecare noapte, strângându-și ursulețul de pluș și plângând de fiecare dată când își auzea părinții certându-se.
Când Ted a fost acolo cu el, lucrurile au fost atât de diferite. Părinții lor se certau rar pe atunci, iar mămica lui nu era niciodată tristă și supărată. Îl săruta de noapte bună și îl îmbrățișa înainte de a-l băga în pat, dar acum nu mai făcea nimic din toate astea.
De asemenea, nu mai pregătea micul dejun și adesea rămânea în pat, spunându-i că era bolnavă. Paul le făcea întotdeauna pâine prăjită și ouă la micul dejun și începuse să ajungă mai devreme acasă pentru a le pregăti cina, dar gătitul lui nu era nici pe departe la nivelul celui al Lindei.
Lui Clark îi era dor de fratele său. Îi era atât de dor de Ted încât își dorea să se fi dus în locul unde se afla fratele său… pentru că părinților lor nu le mai păsa de fiul lor, care era încă în viață.
Tot ce le păsa era cine era de vină pentru moartea celuilalt fiu al lor.
Într-o seară, lucrurile au mers din rău în mai rău. Clark și-a auzit părinții certându-se din nou și era atât de frustrat încât nu mai putea suporta. „Mami! Tati! Te rog, oprește-te!” a strigat el în timp ce a intrat în dormitorul lor. „Te rog, încetează! Nu-mi place când vă certați!”
„Uite, Paul!” a șuierat mama lui. „L-am pierdut pe Ted din cauza ta, iar acum Clark te urăște!”
„Serios, Linda?” a ripostat Paul. „Și cum rămâne cu tine? Nu cred că Clark este în admirație față de tine!”
Părinții lui Clark au uitat că el era în camera lor și au continuat să se certe. Au început din nou să dea vina unul pe celălalt pentru moartea lui Ted, iar Clark a decis că nu mai vrea să stea acolo. Casa lor era plină de țipete și lacrimi de când Ted plecase, iar Clark începuse să-și disprețuiască casa.
„Vă urăsc pe amândoi…” a șoptit el, cu lacrimile curgându-i pe obraji. „VĂ URĂSC, MAMI ȘI TATI! Nu vreau să trăiesc cu voi! Mă voi întâlni cu Ted pentru că numai el m-a iubit!”
Ted a fugit din camera părinților săi și a ieșit pe ușa din față. S-a oprit să adune daliile pe care el și Ted le creșteau în grădina lor înainte de a fugi la mormântul lui Ted din cimitirul aflat la doar câteva străzi distanță de casa lor.
„Uite, l-ai făcut să plângă din nou. Sunt sigur că acum ești ușurat!” a răcnit Paul.
„Eu l-am făcut să plângă? Nu te mai purta de parcă eu aș fi persoana rea aici!”
Linda și Paul continuau să se certe, nepăsători față de fiul lor cel mic, care fugise singur la cimitir. Clark a plâns apăsându-și vârfurile degetelor pe piatra funerară a fratelui său și trecându-și degetele peste inscripție.
„În amintirea iubită a lui Ted Wesenberg”, scria gravura.
Clark a lăcrimat la vederea mormântului fratelui său. Îi lipsea atât de mult Ted!
„Mi-e… mi-e dor de tine, Ted”, a plâns el. „Poți să-i rogi pe îngeri să te întoarcă la mine?”
„…și mami și tati se ceartă mereu. Ted, ei nu mă mai iubesc. Mă urăsc și nu le pasă de mine. Ai putea să te întorci, Ted? Te rog? Nimeni nu joacă fotbal cu mine, nici măcar tati…”
Clark nu se simțise niciodată atât de singur în viața lui. A pus daliile lângă mormântul fratelui său și s-a așezat pe iarba înțepătoare, povestindu-i despre grijile inimii sale și despre cât de ignorat și uitat se simțea.
Clark nu se putea opri din plâns când îi spunea lui Ted cât de mult îi lipsea, cât de dificilă era viața fără el și cât de mult se schimbaseră părinții lor. I s-a plâns de micul dejun ars, de faptul că nu mai cultivase dalii și de cât de singur era.
Inima lui Clark era atât de liniștită după ce își împărtășise în sfârșit grijile cu fratele său, încât nu a observat când orele au trecut, iar cerul s-a întunecat. Cimitirul a devenit pustiu și nu mai era niciun suflet la vedere. Cu toate acestea, Clark a decis să nu se întoarcă acasă pentru că era prima dată de la moartea lui Ted când se simțea liniștit.
Dintr-o dată, a auzit foșnetul frunzelor uscate în spatele lui. Clark s-a uitat speriat în jur. Cine ar fi putut veni la mormânt la ora asta? S-a ridicat în picioare îngrozit în timp ce sunetul devenea din ce în ce mai puternic, căutând în continuare în jur.
Înspăimântat că nu era singur, Clark s-a învârtit înapoi pentru a fugi, dar a fost prea târziu. A văzut mai mulți bărbați îmbrăcați în haine negre apropiindu-se de el. Fețele le erau mascate de glugi și țineau în mână pistoale de foc.
„Vedeți cine a sosit în regatul nostru întunecat! Nu trebuia să riști să vii aici, băiete!” a strigat unul dintre bărbați.
„Cine… cine ești tu?” a întrebat Clark în lacrimi. „Te rog, lasă-mă să plec!”
Clark tremura de frică și nu știa cum să scape de necaz. Bărbații nu l-au lăsat să plece.
Clark era îngrozit de tipii în robă, dar apoi a auzit vocea puternică a unui bărbat. „Chad, dă-te înapoi! De câte ori o să-ți spun să nu te aduni în cimitirul meu cu amicii tăi idioți îmbrăcați în haine de cult?”
Clark l-a observat pe bărbatul înalt, bine îmbrăcat, în jur de 50 de ani, în timp ce se apropia. „Nu-ți face griji, băiete”, i-a spus el lui Clark. „Băieții ăștia nu vor face nimic. Sunt mai rău decât niște copii!”
„Oh, haideți, domnule Bowen!” Tipul care stătea față în față cu Clark și-a scos gluga și a suspinat. „Unde altundeva ar trebui să aibă loc activitățile cultului nostru dacă nu aici, într-un cimitir?”
„Ce-ar fi să nu-ți mai arzi nenorocitele de buletine aici și să începi să înveți în schimb? Înapoi, sau îi voi spune mamei tale că fumezi des aici! Sunt sigur că nu ți-ai asuma acest risc. Acum, tu,” a făcut un gest către Clark. „Vino aici, puștiule. Hai să te ducem acasă.”
Dl Bowen părea un om de treabă pentru Clark. Acesta s-a repezit la el și i-a apucat brațul întins. Domnul Bowen l-a dus pe băiat la o cabană mică și i-a servit ciocolată caldă.
„Ce făceai aici la ora asta?”, l-a întrebat bărbatul mai în vârstă pe Clark.
Dl Bowen părea să fie un om bun, așa că Clark i-a povestit despre părinții și fratele său, despre cum viața lor se transformase într-un iad de când Ted murise și despre cum nu-i plăcea de părinții săi și cum nu voia să se întoarcă acasă.
***
Acasă, Linda era panicată. L-a sunat pe Paul de mai multe ori, dar el nu răspundea. Trecuseră mai bine de două ore de când Paul plecase de acasă după cearta lor.
În tot acest timp, ea stătea la masa din bucătărie și vorbea la telefon cu prietena ei. Imediat ce a închis și s-a uitat în jur, și-a dat seama: Clark nu era prin preajmă. Unde este Clark?
Inima Lindei bătea cu putere în timp ce se uita la ceas. Era trecut de ora 23:00 când a verificat camera lui Clark și a constatat că acesta lipsea. Linda a mers apoi în celelalte camere, în baie și în curtea din spate, dar Clark nu era de găsit. Pentru ea, a fost ca și cum ar fi dispărut în aer.
L-a sunat din nou pe Paul, dar nu a răspuns. „Răspunde naibii la telefon, Paul!” a strigat ea. „Doamne! Ce mă fac acum?”
Linda pășea nervoasă în sufragerie. Nu avea nicio idee unde să-l caute pe Clark până când… și-a amintit că el a intrat în dormitor când ea și Paul se certau.
„Cimitirul!” își amintea ea. „Urma să se întâlnească cu Ted!”
Linda a luat cheile de la casă, a încuiat ușa și s-a grăbit spre cimitir. Când s-a întors pe prima stradă, a văzut mașina lui Paul. Acesta a tras pe dreapta și a coborât geamul.
„Ce faci aici?”, a întrebat el.
„Clark nu este încă acasă!” a spus ea, urcând în mașină. „Du-te la cimitir acum!”
„Ce naiba?” a strigat Paul, pornind motorul. „Dar când… nu s-a mai întors?”
„Nu, Paul! Noi, ei bine…” a făcut ea o pauză. „Eram atât de ocupați să ne certăm încât nu am observat!”
Paul și Linda s-au grăbit la mormântul lui Ted imediat ce au ajuns la cimitir. Dar nu era nici urmă de Clark.
„Clark!” a strigat Linda. „Dragă, unde ești?”
Chiar atunci, Paul a împins-o pe Linda. „Linda!” a strigat el. „Ce naiba se întâmplă acolo!? Uitați-vă!”
Paul și Linda au fost luați prin surprindere când au observat un foc în depărtare și au auzit voci care interpretau cântece. Când s-au apropiat de adunare, au văzut mai mulți adolescenți îmbrăcați în robe negre care efectuau un fel de ceremonie.
„O, Doamne”, a strigat Linda. „I-ar fi putut… face ceva lui Clark? Oh, nu, tocmai l-am pierdut pe Ted, iar acum…”
„Linda, nu”, a consolat-o Paul. „Hai să nu tragem concluzii pripite. Așteaptă aici. Scuzați-mă, băieți”, a început el ezitant, apropiindu-se de ei. „Este posibil să-l fi văzut pe acest băiat aici…”
Unul dintre băieți a zâmbit când Paul le-a arătat o fotografie a lui Clark. „Fiul vostru a ajuns la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit!”, a strigat el. „Fiul tău nu ar fi trebuit să vină!”
Paul s-a uitat cu atenție la adolescent, apoi la prietenii lui. În acele robe, toți păreau doar niște proști și ardeau ceea ce păreau a fi carnetele lor de note.
„Serios?”, a întrebat el, punându-și telefonul în buzunarul din spate. „Păi…” Paul l-a apucat de guler pe băiat și l-a tras în față.
„Ascultă, puștiule; ar fi bine să vorbești, sau te duci acasă cu nasul spart!”
„Woah, woah, bine! Relaxează-te!” a spus băiatul pe care îl avertizase Paul. „Eu sunt… eu sunt Chad! Și l-am văzut pe fiul tău. Nu i-am făcut nimic! Domnul Bowen, paznicul cimitirului, l-a prins.”
„Ce?”
„El… el v-a luat fiul, domnule. Îți jur. Locuiește chiar în fața cimitirului! Noi doar venim aici în fiecare seară să speriem oamenii, asta-i tot!”
***
Când Paul și Linda au ajuns la căsuța domnului Bowen, i-au observat pe fereastră pe Clark și pe domnul Bowen așezați pe o canapea. Părinții au vrut să dea buzna înăuntru și să-și îmbrățișeze fiul, dar s-au oprit în loc când l-au auzit vorbind.
Paul și Linda erau stânjeniți. Au ascultat în lacrimi și șocați cum Clark vorbea despre grijile inimii sale, iar domnul Bowen îl sfătuia să se împace cu părinții săi. „Ei încă te adoră, băiete”, a spus bărbatul mai în vârstă.
„Uite ce e, puștiule. Mi-am pierdut soția și copilul. Avionul lor s-a prăbușit, iar eu trăiesc în acest coșmar de ani de zile, ducându-le dorul în fiecare zi și noapte. Ceea ce s-a întâmplat în familia ta este cel mai urât coșmar al oricărui părinte devenit realitate. Ce-ar fi să fim mai buni cu ei?”
Clark a fost de acord, dând din cap la un moment dat.
Paul și Linda nu mai puteau aștepta.
„Îmi pare atât de rău, dragă!” a strigat Linda în timp ce ea și Paul intrau furioși în căsuță. Își ținea băiatul aproape în timp ce lacrimile îi curgeau în voie.
Paul s-a uitat la domnul Bowen cu scuze și i-a mulțumit pentru că l-a salvat pe Clark. „Mulțumesc”, a spus el. „Vă mulțumesc foarte mult pentru ceea ce ați făcut pentru familia noastră chiar acum.”
„Nicio problemă. Știu prin ce iad treceți. Deci, înțeleg. Rezistați.”
În cele din urmă, domnul Bowen a devenit prietenul apropiat al familiei Wesenberg. În câteva luni, idila s-a întors în casa acestei familii. Au putut să se vindece de pierderea lui Ted și să privească în sfârșit viața în mod pozitiv.