Când am văzut-o pe soția mea probând un batic, nu înțelegeam ce se întâmplă. S-a uitat în oglinda magazinului să vadă cum îi vine, apoi l-a pus în coș împreună cu un buchet de lalele. Nu înțelegeam.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu. „Baticuri de astea poartă doar bătrânele, nu femeile tinere.”
Însă ea nu mi-a răspuns.
Era 8 Martie. Afară, primele raze ale primăverii încălzeau timid pământul încă rece după iarna grea ce abia se retrăgea. Eu și Ioana, soția mea de aproape cinci ani, ne-am hotărât să facem cumpărăturile pentru săptămâna următoare. Nu era nimic neobișnuit în rutina noastră de weekend, până când am intrat în magazinul de la marginea orașului.
Ioana s-a îndreptat direct spre raionul de accesorii, lucru care m-a surprins. De obicei, începeam cu alimentele, apoi, dacă mai rămâneau bani și timp, treceam și pe la celelalte raioane. Dar astăzi, parcă ceva o atrăgea acolo.
Când am văzut-o pe soția mea probând un batic înflorat, cu marginile tivite cu dantelă fină, nu înțelegeam ce se întâmplă. S-a uitat îndelung în oglinda magazinului să vadă cum îi vine, rotindu-și capul pentru a-l privi din toate unghiurile, apoi l-a pus în coș împreună cu un buchet frumos de lalele galbene și roșii, proaspăt aduse la magazin. Stăteam și o priveam nedumerit.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat-o eu, în timp ce urmăream cum mâinile ei delicate mângâiau materialul baticului. „Baticuri de astea poartă doar bătrânele, nu femeile tinere. Pentru cine îl cumperi?”
Privirea ei s-a fixat pentru o clipă pe chipul meu, dar buzele i-au rămas pecetluite. În ochii ei albaștri am văzut o licărire ciudată, un amestec de hotărâre și nostalgie pe care nu reușeam să-l descifrez. A zâmbit doar, un zâmbet blând care ascundea un secret, și a continuat să împingă căruciorul de cumpărături spre raionul alimentar.
Am continuat să facem cumpărăturile, dar observam că soția mea cumpăra mult mai multe alimente decât de obicei. Căruțul se umplea rapid: mult orez, două pachete mari de făină, ulei de floarea soarelui, carne de porc și de pui, cartofi, varză, morcovi, mere roșii și portocale parfumate. Adăuga în coș condimente pe care rareori le foloseam acasă: foi de dafin, piper boabe, cimbru uscat și mărar.
„Ce facem cu toate astea?” am întrebat-o eu, privind coșul care se umplea văzând cu ochii. „Parcă ne pregătim de iarnă, nu de primăvară.”
Ioana a luat de pe raft un borcan de dulceață de vișine și l-a adăugat peste celelalte produse. Degetele ei subțiri au mângâiat eticheta ca și cum ar fi recunoscut ceva familiar în acel simplu borcan. Nici de data asta nu mi-a răspuns, dar zâmbetul ei ascundea aceeași hotărâre tainică.
La casa de marcat, suma afișată pe ecran m-a făcut să ridic sprâncenele a mirare. Era aproape dublu față de cât cheltuiam de obicei. Am scos, totuși, cardul și am plătit fără să mai comentez. Ceva îmi spunea că Ioana avea un plan, iar eu am învățat în cei cinci ani de căsnicie că planurile ei erau întotdeauna bine gândite.
Am cărat numeroasele sacoșe la mașină și le-am aranjat cu grijă în portbagaj. Motorul a pornit, iar eu am început să conduc pe strada care ducea spre apartamentul nostru din cartierul nou al orașului. Însă, la prima intersecție, Ioana a pus mâna ei caldă peste mâna mea care ținea volanul.
„Să știi că nu vreau să mergem acasă,” mi-a spus ea cu o voce blândă dar fermă.
„Cum adică?” am întrebat-o nedumerit, încetinind mașina. „Păi și unde să mergem? E aproape ora prânzului, și toate cumpărăturile astea…”
„La mama ta.”
Cele trei cuvinte au căzut ca un trăsnet între noi. Când le-am auzit, mi s-a întunecat în fața ochilor. Am tras brusc mașina pe dreapta, lângă un parc unde copiii se jucau veseli, ignorând tensiunea care mă cuprinsese. Mâinile mi-au înghețat pe volan.
Mama… Era 8 martie, Ziua Femeii. Dintr-odată, toate piesele puzzle-ului s-au asamblat în mintea mea. Acum înțelesesem de ce cumpărase soția mea flori, batic și toate acele alimente care îmi aminteau atât de mult de bucătăria copilăriei mele. Erau preferatele mamei, ingredientele din care ea pregătea mereu mâncărurile care îmi încântau papilele gustative în copilărie.
Mă certasem cu mama în urmă cu 3 ani, într-o seară ploioasă de toamnă. Aruncasem atunci cuvinte grele pe care le-am regretat imediat ce au ieșit din gura mea. Dar era prea târziu. Ele au atins-o pe mama direct în inimă.
De atunci, nu am mai vizitat-o. Nici la telefon nu mai vorbeam. Ioana o mai vizita din când în când, dar eu rămâneam mereu acasă.
„Nu cred că are rost să merg,” i-am spus eu, privind fix înainte. „Ce să-i spun după atâta timp? Probabil nici nu vrea să mă vadă.”
„Ba vom merge,” mi-a spus ea cu o hotărâre neobișnuită în glas. Degetele ei s-au împletit cu ale mele. „Andrei, mama ta te așteaptă în fiecare zi. De fiecare dată când o vizitez, prima întrebare pe care mi-o pune este despre tine. Cum arăți, dacă mănânci bine, dacă te odihnești suficient. Are o fotografie cu tine pe noptiera de lângă pat. O privește în fiecare seară înainte de culcare.”
Cuvintele ei au pătruns adânc, atingând un loc sensibil din sufletul meu. Știam că are dreptate. Orgoliul meu fusese singurul zid care ne ținea despărțiți. Un zid pe care îl construisem eu însumi, cărămidă cu cărămidă, din teama de a nu-mi recunoaște greșeala.
Am pornit din nou motorul și am luat-o pe drumul care ducea spre cartierul vechi al orașului, acolo unde se afla casa copilăriei mele. Pe măsură ce ne apropiam, inima mea bătea tot mai tare. Aveam palme umede și un nod în gât care refuza să dispară oricât de mult încercam să înghit.
Soția mea a observat și mi-a strâns mâna.
„Totul va fi bine,” mi-a șoptit ea. „Ai încredere în mine.”
Am făcut ca ea, deși fiecare metru parcurs părea să adauge o nouă greutate pe umerii mei. Aveam inima plină de emoții contradictorii. Dacă nu mă va primi? Dacă ușa va rămâne închisă? Dacă ochii ei, atât de asemănători cu ai mei, vor fi plini de reproș și dezamăgire? Dacă încă este supărată pe mine pentru cuvintele acelea nemiloase aruncate într-un moment de slăbiciune?
Am parcat în fața casei cu gard albastru și acoperiș de țiglă roșie. Nimic nu părea schimbat – aceleași flori în grădina din față, același leagăn vechi atârnând de ramura bătrânului nuc, aceeași perdea dantelată la fereastra bucătăriei. Era ca și cum timpul ar fi încremenit în loc, așteptând parcă întoarcerea mea.
Cu brațele pline de sacoșe și cu buchetul de lalele strâns în mâna dreaptă, am urcat treptele de beton spre ușa de la intrare. Soția mea a bătut, în timp ce eu stăteam în spatele ei, ascuns parcă, ca un copil care se teme de pedeapsă.
Pașii ușori s-au auzit de dincolo de ușă, apoi zgomotul familiar al cheii răsucindu-se în broască. Ușa s-a deschis încet, și acolo, în pragul casei, stătea ea – mama mea. Părul ei, odinioară negru ca pana corbului, era acum aproape complet alb, strâns într-un coc simplu la ceafa. Era mai slabă decât mi-o aminteam, cu umerii ușor căzuți sub greutatea anilor și a singurătății. Dar ochii… ochii ei căprui erau aceiași, blânzi și adânci, ferestrele sufletului ei generos.
Când ne-a văzut, mai întâi pe Ioana, apoi pe mine, ascuns în spatele soției mele, ochii mamei s-au umplut de lacrimi. A dus mâna la gură, într-un gest reflex de surpriză și emoție. Pentru o clipă, timpul s-a oprit în loc. Nimeni nu îndrăznea să spargă tăcerea încărcată de emoție care se așternuse între noi.
Apoi, ca un baraj care cedează sub presiunea apei, toate emoțiile reținute în cei trei ani s-au revărsat. Am pășit în față, lăsând sacoșele să cadă pe verandă, și am îmbrățișat-o strâns pe mama mea. Era atât de fragilă în brațele mele, ca o păsărică. Mirosea a pâine proaspătă, mirosul copilăriei mele.
„Iartă-mă, mamă, că am lăsat supărarea și orgoliul să ne despartă,” am șoptit printre lacrimi. „Iartă-mă pentru cuvintele acelea. Nu le-am gândit niciodată cu adevărat. A fost doar durerea care vorbea prin mine.”
Ea m-a strâns și mai tare, cu o forță surprinzătoare pentru trupul ei firav. Lacrimile ei calde îmi udau umărul, în timp ce mâinile ei mângâiau spatele meu, exact cum făcea când eram copil și mă întorceam acasă rănit după vreo căzătură.
„Copilul meu,” a șoptit ea cu vocea tremurândă. „Băiatul meu drag s-a întors acasă.”
Ne-am despărțit din îmbrățișare doar pentru a ne privi în ochi. Am văzut în privirea ei nu reproșul de care mă temeam, ci doar dragoste pură, necondiționată – dragostea pe care doar o mamă o poate oferi.
Mama ne-a poftit în casă, ștergându-și lacrimile cu colțul șorțului. Ioana a intrat după noi, aducând sacoșele cu cumpărături. Am pășit în bucătăria familiară, unde atâtea amintiri frumoase erau impregnate în pereții gălbui și în mobilierul vechi de lemn. Masa rotundă era deja pregătită pentru prânz, semn că mama, chiar și în singurătatea ei, păstra obiceiurile de altădată.
Ne-a așezat la masă, în timp ce Ioana a început să aranjeze alimentele în cămară și frigider. I-am oferit mamei baticul și florile, iar ochii ei au strălucit de bucurie. Și-a pus baticul imediat, aranjându-l în fața oglinzii mici de lângă ușă, exact cum făcea mereu înainte de a merge la biserică duminica.
„Îți stă foarte frumos, mamă,” i-am spus, și pentru prima dată în acea zi, am zâmbit din toată inima.
„Lalele… Florile mele preferate,” a șoptit ea, aranjându-le într-o vază moștenită de la bunica.
Ca prin magie, atmosfera s-a destins. Mama s-a dus la aragaz și a început să încălzească o oală mare cu sarmale, al căror miros îmbietor a umplut rapid toată bucătăria. A scos din cuptor o mămăligă caldă, aurie, perfect rotundă, pe care a așezat-o pe un fund de lemn în mijlocul mesei. A adăugat smântână proaspătă într-un castronel de lut și brânză de burduf într-o farfurioară.
Am mâncat, savurând fiecare îmbucătură din mâncarea pregătită cu atâta dragoste. Sarmalele aveau gustul copilăriei mele, un gust pe care nicio altă mâncare din lume nu-l putea egala. În timp ce mâncam, am vorbit. Despre tot și despre nimic. Despre vremea care se încălzea, despre florile care începeau să răsară în grădină, despre noua brutărie deschisă în sat.
Treptat, conversația a devenit mai profundă. Mi-am cerut iertare din nou, de data aceasta detaliind regretul pe care l-am purtat în inimă în toți acești ani. Iar în ochii ei, umezi de lacrimi, am văzut că mă iertase de mult, poate chiar din momentul în care ușa se închisese în urma mea în acea seară de octombrie.
„Un copil nu trebuie neaparat să ceară iertare mamei sale,” mi-a spus ea, mângâindu-mi obrazul cu degetele ei muncite. „O mamă știe. O mamă înțelege. O mamă iartă înainte ca greșeala să fie făcută.”
Am stat la mama până târziu în noapte. I-am povestit despre proiectele mele la birou, despre casa nouă pe care eu și Ioana plănuiam să o cumpărăm la marginea orașului. Ea ne-a arătat fotografii vechi, unele pe care nu le mai văzusem niciodată: tata când era tânăr, eu la prima zi de școală, bunicii în fața casei lor de la țară.
La plecare, când luna plină lumina grădina în tonuri argintii, i-am promis mamei că o voi vizita mult mai des. Că nu vor mai trece săptămâni fără să mă vadă. Că o voi aduce la noi de Paște, iar vara vom merge împreună la mare, așa cum ne promisese tata cu ani în urmă, dar nu apucase să își îndeplinească promisiunea.
În drum spre casă, i-am mulțumit soției mele. Fără ea, poate că țineam în continuare supărarea în inima mea. Poate că zidul ridicat între mine și mama ar fi devenit din ce în ce mai înalt, mai gros, mai imposibil de dărâmat.
„De unde ai știut?” am întrebat-o, în timp ce luminile orașului se conturau în fața noastră.
„Am văzut fotografia ei pe care o ții ascunsă în sertar,” mi-a răspuns ea simplu. „Și am văzut cum o privești în fiecare seară, când crezi că eu dorm. Am auzit cum îi șoptești «noapte bună, mama» înainte de a stinge lumina. Inima ta nu a încetat niciodată să o iubească.”
Acea zi de 8 martie mi-a oferit cea mai importantă lecție a vieții mele. O mamă va rămâne mamă pentru totdeauna. Te va iubi și te va ierta indiferent ce ai face. Dragostea ei nu cunoaște condiții, nu cere recompense, nu ține evidența greșelilor.
Nu lăsați supărarea să stea în calea fericirii voastre. Nu lăsați orgoliul să vă transforme inima în piatră. Nu lăsați timpul să treacă fără să spuneți „te iubesc” celor dragi. Viața este atât de scurtă, atât de fragilă, ca petalele lalelelor pe care le-am dus mamei în acea zi.
Vizitați-vă părinții. Sunați-i. Scrieți-le. Îmbrățișați-i. Faceți-o acum, nu mâine, nu săptămâna viitoare, nu când veți avea timp. Pentru că timpul nu așteaptă pe nimeni, iar unele regrete nu pot fi niciodată îndreptate.
Astăzi, la cinci ani de la acea vizită neașteptată, mama locuiește cu noi. Îi auzim pașii ușori prin casă în fiecare dimineață. Îi vedem zâmbetul blând când se joacă cu nepoțelul ei de doi ani. Îi simțim iubirea în fiecare mâncare gătită, în fiecare poveste spusă, în fiecare îmbrățișare oferită.
Și mă gândesc adesea cum ar fi fost dacă Ioana nu ar fi cumpărat acel batic înflorat în acea zi de martie. Cât de multe momente prețioase am fi pierdut, câtă iubire ar fi rămas neîmpărtășită, câtă bucurie ar fi rămas netrăită.
Uneori, cele mai importante lecții ale vieții sunt ascunse în cele mai simple gesturi – un batic, un buchet de flori și curajul de a spune „iartă-mă”.