Rachel și cu mine am fost căsătoriți timp de zece ani. Aveam două fiice: Sophia, de cinci ani, și Emily, de patru. Credeam că îmi câștigam traiul suficient de bine. Nu trăiam în lux, dar ne puteam permite vacanțe de familie de două ori pe an. Fetele aveau bone, iar Rachel lucra de acasă. Întotdeauna încercam să ajut cu treburile casnice.
Dar, dintr-un motiv necunoscut, părea că nimic din toate acestea nu mai conta pentru ea.
Într-o zi, Rachel mi-a spus calm că pleacă. Nu doar că mă părăsea pe mine, dar își abandona și fiicele.
— M-am descoperit, – a spus. – Îmi doresc mai mult.
Câteva săptămâni mai târziu, am văzut poze cu ea online: logodită cu un bărbat foarte bogat, pe iahturi, în călătorii, îmbrăcată în rochii de designer.
A plecat pentru o astfel de viață?
Am tot încercat să înțeleg. Să găsesc o explicație. Dar cel mai greu era să îmi văd fetele întrebând:
— Tati, când se întoarce mami?
Nu știam ce să le spun.
Au trecut doi ani…
Viața a mers mai departe. A fost greu, dar m-am descurcat. Am muncit și fiecare moment liber l-am petrecut cu fiicele mele. Ele au devenit scopul meu, lumina mea călăuzitoare.
Într-o seară, am intrat într-un supermarket să cumpăr lapte și am văzut-o.
Era lângă casa de marcat—obosită, îmbrăcată modest, cu privirea stinsă. Nu mai era nicio urmă din Rachel cea pe care o văzusem pozând pe iahturi.
Privirile ni s-au întâlnit.
A încremenit, strângând niște mărunțiș în mâini.
— Tu… – a început, dar s-a oprit.
Nu am spus nimic.
— Ce fac fetele? – a întrebat, aproape șoptind.
Am simțit cum furia mocnită din mine ieșea la suprafață. Doi ani de tăcere. Niciun apel, nicio scrisoare.
— Sunt bine. Pentru că mă au pe mine.
A privit în altă parte.
— Aș vrea să le văd…
Mi-am strâns pumnii.
— Ți-ai amintit de ele abia după doi ani?
Rachel a oftat și și-a șters o lacrimă.
— Am făcut o greșeală.
Am râs amar.
— O greșeală este să îți uiți umbrela când plouă. Tu ai ales altă viață. Ai ales banii, Rachel. Nu-mi spune acum că fericirea nu e doar despre iahturi și haine scumpe.
A închis ochii.
— M-a părăsit. De îndată ce nu i-am mai fost de folos. Acum nu mai am nimic. Nici bani, nici casă.
I-am privit mâinile subțiri—fără inel.
— Și fiicele noastre? Chiar ți-a luat doi ani să îți amintești că există?
A izbucnit în plâns.
— Știu că nu mai pot schimba nimic. Dar, te rog… lasă-mă doar să le văd.
Am tras aer adânc în piept.
— Nu își mai amintesc de tine, Rachel. Au încetat să întrebe când te vei întoarce.
S-a prăbușit și mai tare.
— Nu cer o a doua șansă pentru mine… dar sunt copiii mei…
Am privit-o. Femeia din fața mea nu mai era Rachel care ne părăsise pentru bani. Părea complet zdrobită.
— O să mă gândesc. Dar va fi după regulile mele.
Și-a ridicat capul, iar în ochii ei am văzut o licărire de speranță.
— Mulțumesc…
M-am întors și am plecat, lăsând-o acolo, printre străini.
Nu știu dacă voi putea vreodată să o iert.
Dar știam un lucru: Sophia și Emily meritau tot ce era mai bun.