Când s-a născut al doilea nostru copil, Laura a încetat să mai aibă grijă de felul în care arăta. Până atunci, își schimba hainele de mai multe ori pe zi, era mereu elegantă, îngrijită, fiecare detaliu perfect asortat. Dar după ce s-a întors din spital, părea să fi uitat că în dulapul ei existau și alte haine în afară de un tricou vechi și o pereche de pantaloni de trening uzați.
Nu doar că le purta toată ziua, dar de multe ori se culca îmbrăcată la fel. Când o întrebam de ce, îmi spunea că așa îi este mai comod să se trezească noaptea pentru copii. Avea sens, poate, dar… unde au dispărut cuvintele ei despre cum „o femeie trebuie să fie femeie în orice împrejurare”? Nu le mai rostea. Așa cum nu mai vorbea despre salonul ei de înfrumusețare preferat, despre sală, despre stilist. Și da – și îmi cer scuze pentru detaliu – uneori chiar uita să-și pună sutien dimineața și se plimba prin casă cu sânii lăsați, fără să-i pese deloc.
Trupul ei se schimbase. Talie, abdomen, picioare… nimic nu mai era ca înainte. Părul, odată strălucitor și aranjat, devenise un haos: fie un ghem de bucle dezordonate, fie un coc grăbit, din care ieșeau șuvițe rebele. Și să mă gândesc că… odată, când mergeam pe străzile Madridului, bărbații întorceau capul după ea. Eram mândru. Era frumoasă. Era a mea.
Dar femeia aceea nu mai exista.
Casa noastră reflecta starea ei de spirit. Singurul lucru pe care Laura încă îl făcea impecabil era gătitul. Asta nu încetase niciodată să o pasioneze, iar mâncărurile ei erau un adevărat deliciu. Dar tot restul… era deprimant.
Am încercat să-i explic că nu putea să se lase așa. Că trebuia să fie din nou ea însăși. Îmi zâmbea trist și îmi spunea că va încerca. Dar lunile treceau, și în fața mea era, în fiecare zi, o femeie pe care nu o mai recunoșteam.
Până când, într-o zi, m-am săturat.
Decizia
Am luat o hotărâre: divorțul.
Nu au fost certuri, nici scene dramatice. A încercat să mă convingă să mă mai gândesc, dar când a văzut că sunt hotărât, doar a oftat și a murmurat cu voce stinsă:
— Fă ce vrei… Eu credeam că mă iubești…
Nu am răspuns. Nu avea rost să discutăm despre ce înseamnă iubirea și ce nu. Am mers la tribunal și, la scurt timp, am semnat actele.
Nu știu dacă am fost un tată bun. Trimiteam pensia alimentară și atât. Nu voiam să o mai văd. Nu așa. Nu pe femeia în care se transformase.
Doi ani mai târziu…
Era o după-amiază de toamnă în Barcelona. Mergeam fără țintă, cufundat în gânduri, când, dintr-o dată, am văzut-o.
Era ceva în felul în care se mișca, o siguranță care atrăgea privirile. Pășea grațios, ușor, încrezătoare. Și când s-a apropiat suficient, am simțit că mi se oprește inima.
Era Laura.
Dar nu Laura pe care o părăsisem.
Această femeie era chiar mai strălucitoare decât fusese când am cunoscut-o. Tocuri înalte, o rochie care îi scotea în evidență silueta, un păr perfect aranjat, manichiură impecabilă, machiaj discret, dar răvășitor. Și acel parfum… același parfum care mă înnebunise odinioară.
Probabil am rămas cu gura căscată, pentru că ea a început să râdă.
— Ce e? Nu mă recunoști? Ți-am spus că o să mă schimb, dar nu m-ai crezut.
Am însoțit-o până la sala de fitness, unde acum se antrena zilnic. Mi-a povestit despre copii, despre cât de bine sunt, cât de fericiți. Despre ea nu a spus prea multe. Dar nici nu era nevoie. Privirea, postura, energia ei spuneau totul.
Și eu…
Eu mi-am amintit.
Mi-am amintit acele dimineți în care mă enerva să o văd în pijama și nepieptănată, în care mă iritam că nu mai avea grijă de ea. Mi-am amintit zilele în care mă frustra că era mereu obosită. Mi-am amintit exact momentul în care am decis să plec, în care egoismul m-a făcut să cred că ea nu mai era suficientă pentru mine.
Și mi-am amintit că, părăsind-o pe ea, mi-am abandonat și propriii copii.
Înainte să plece, mi-am găsit curajul să o întreb:
— Pot să te sun? Am înțeles tot… Poate am putea încerca din nou.
Laura m-a privit calm, apoi a zâmbit și a dat din cap, negând.
— E prea târziu, Alejandro. Ai grijă de tine.
Și a plecat.
Am rămas acolo, nemișcat, privindu-i silueta cum dispare în mulțime.
Da.
Am înțeles.
Dar prea târziu.