Împlinesc 34 de ani. Nu am o petrecere mare, doar eu și fiica mea, așa cum a fost mereu. Îi zâmbesc când îmi întinde desenul făcut de ea – un portret al nostru, colorat cu grijă, două chipuri aproape identice.
„La mulți ani, mami!”, îmi spune, și simt un nod în gât. E tot ce mi-am dorit vreodată și totuși, acum mă bântuie o întrebare grea: cum îi voi spune vreodată adevărul?
În urmă cu unsprezece ani, am ales să rup orice legătură cu tatăl ei. A fost decizia mea și n-am regretat-o niciodată. Nu l-am iubit. A fost o relație comodă, în care primeam tot ce îmi doream, dar fără să investesc emoțional.
Am fost sinceră cu mine însămi: nu voiam o familie cu el, voiam doar un copil. Iar când am rămas însărcinată, am știut că drumurile noastre trebuie să se despartă. Nu aveam de gând să îi cer să-și părăsească soția. De fapt, nu voiam să mai am nicio discuție despre asta. A fost simplu: am plecat și nu ne-am mai văzut niciodată.
Până acum.
Acum, fetița mea și fiica lui sunt colege de bancă. Destinul are un simț al ironiei pe care îl găsesc amar. Nu pot descrie ce am simțit când l-am văzut pe coridorul școlii. O secundă de îngheț, de panică, de rușine. Apoi, ca și cum amândoi ne-am înțeles din priviri, ne-am prefăcut că nu ne cunoaștem. O alegere ușoară, dar temporară.
Îmi petrec nopțile frământându-mă. Fiica mea îi seamănă atât de mult. Aceeași privire pătrunzătoare, aceleași gesturi. Oare ce se va întâmpla dacă fetițele vor observa asemănările? Dacă vor începe să-și pună întrebări? Dacă vor bănui ceea ce nici nu îmi doresc să rostesc?
Mă gândesc la o soluție. Să o transfer la altă școală? Nu, asta ar fi nedrept. Abia s-a acomodat, și-ar pierde prietenii. Să îi spun adevărul? Cum să îi explic fără să-i rănesc inima, fără să-i zdruncin imaginea despre viață?
Părinții mei au fost mereu lângă mine. M-au susținut din prima clipă, nu au judecat, nu au reproșat. Datorită lor, am putut să mă concentrez pe creșterea fiicei mele, fără să simt povara singurătății. Și totuși, acum mă simt mai singură ca niciodată, prinsă într-un labirint al trecutului din care nu știu cum să ies.
Mi-e teamă. Teamă că se va afla. Teamă că fiica mea va suferi. Teamă că voi pierde controlul asupra unei vieți pe care, până acum, am crezut că o gestionez perfect. Dar destinul nu întreabă, el doar își urmează cursul. Iar eu trebuie să găsesc o cale să navighez prin acest haos, pentru binele copilului meu.
Nu știu ce să fac mai departe. Mă frământă acest lucru, nu pot dormi, sfătuiți-mă, vă rog!