Bătrânețea nu lovește brusc. Se strecoară ușor, aproape nevăzut, ca o umbră care se lungește încet, în fiecare zi ce trece. Ieri erai puternic, indispensabil familiei, munceai din greu și îți făceai planuri pentru viitor. Astăzi, stai la poarta școlii, aștepți cu nerăbdare nepoata și, dintr-o dată, înțelegi un adevăr dur: pentru unii, ai devenit o povară.
Dumitru Stoian pășea încet pe trotuarele reci ale Bucureștiului, iar aerul era încă proaspăt de la ploaia care căzuse cu câteva ore în urmă. Vântul adia ușor, iar mirosul umed al orașului îi umplea nările. Se sprijinea cu grijă în bastonul său, dar pe față îi răsărea un zâmbet cald și plin de speranță. Se grăbea spre școală – clipa pe care o aștepta cu sufletul la gură în fiecare zi. Momentul în care nepoata lui, Ilinca, ieșea cu pași repezi din curtea școlii, cu ochii plini de lumină și de entuziasm, îl lua de mână și îi povestea cu foc toate întâmplările zilei.
Dar astăzi ceva era diferit.
Recent, Dumitru reușise să devină proprietarul unui apartament modest, dar al său. Pentru asta, vânduse casa părintească dintr-un sat prahovean, strânsese fiecare bănuț cu grijă, iar fiica lui îi fusese un sprijin financiar, ajutându-l să acopere restul sumei. Bineînțeles, Dumitru îi promisese că-i va returna banii în timp, conștient că și Andreea avea propriile sale datorii, grijile și vise.
Era convins că, în sfârșit, toate piesele se așezaseră în locul potrivit. Fiica și ginerele lui erau tineri și ocupați cu serviciul și creșterea Ilincăi. Iar el se baza pe pensia lui modestă, suficientă pentru un trai liniștit, dar decent.
Ani la rând locuise împreună cu ei, ajutând-o pe Andreea să crească fetița. Ilinca era un copil venit când mama ei depășise deja pragul celor patruzeci de ani, iar Dumitru acceptase cu drag să rămână alături de ei, chiar dacă dorul de casa lui îl apăsa. Nepoata devenise centrul universului său.
Când Ilinca a crescut suficient pentru a se descurca singură, bunicul se mutase în apartamentul său. Totuși, nu renunțase la obiceiurile vechi: mergea zilnic să o ia de la școală, o plimba în parc, îi citea povești înainte de culcare. Era convins că Andreea și soțul ei îi apreciau toate eforturile și sacrificiile.
S-a înșelat amar.
„Bunicule, mama a spus că te vor duce la azil.”
În acea zi, Ilinca a ieșit din școală cu un pas încetinit, fără zâmbetul său obișnuit. Nu mai chicotea și nu mai alerga spre el. Mâna mică i-a prins mâna lui Dumitru, dar strânsoarea era slabă și timidă. Privirea îi era plină de o neliniște profundă, greu de înțeles.
— Bunicule, — i-a șoptit cu glas tremurat — mama a spus că te vor trimite la azil.
Un val fierbinte i-a cuprins pieptul, iar stomacul i s-a strâns ca și cum ar fi fost prins într-un nod imposibil.
— Ce spui, sufletul meu? — a întrebat încet, încercând să-și ascundă durerea din glas.
— E un loc unde stau bătrânii care nu mai pot sta cu familia, — a continuat Ilinca, cu o voce mică și temătoare. — A zis că acolo nu o să te simți singur.
S-a oprit brusc, respirând greu.
— Dar eu nu vreau să plec nicăieri, — i-a răspuns Dumitru cu un zâmbet forțat, pentru a nu o speria. — Eu iubesc casa mea.
Nepoata lui s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat și mai mult.
— Te rog, nu spune mamei că ți-am spus, — a șoptit ea confidențial. — Am auzit-o vorbind cu tata. Mi-a spus că deja a discutat cu cineva despre asta. Dar nu o să te ia de acum… încă mai așteaptă un pic.
Lumea i s-a învârtit în jur.
— E în regulă, scumpa mea, — a murmurat, deschizând ușa apartamentului. — Hai să intrăm și să te odihnești puțin. Îți fac un ceai cald.
S-a așezat cu greutate pe fotoliu, mâinile i-au căzut fără putere pe genunchi. O durere surdă îi strângea inima ca un pumn de fier.
„Oare chiar se întâmplă asta?”
A încercat să se convingă că fusese o neînțelegere. Poate că Andreea spusese lucruri din supărare. Poate Ilinca nu înțelesese corect. Dar în adâncul sufletului său, știa adevărul.
Copiii nu inventează asemenea vorbe.
Discuția care nu s-a purtat
Noaptea aceea a fost fără somn pentru Dumitru.
„Cum au putut face asta? Am fost mereu lângă ei, am renunțat la tot pentru familia mea, am crescut-o pe Ilinca când ei nu aveau timp, iar acum, când în sfârșit am ceva al meu, vor să scape de mine?”
A vrut să o întrebe direct pe Andreea. Dar dacă i-ar confirma adevărul? Ar fi putut să-l mai privească cu aceleași ochi? Și dacă ar fi negat, ar mai fi avut vreodată încredere în ea?
„Dar dacă totul a fost o neînțelegere, de ce nu m-a sunat să mă întrebe de ce am plecat?”
Decizia care i-a schimbat viața
A doua zi dimineață, Dumitru nu a mai mers să o ia pe Ilinca de la școală. Și-a adunat câteva lucruri, a luat ultimii bani rămași în casă și a plecat din București.
S-a întors în satul lui natal, unde cerul părea mai vast, aerul mai curat, iar liniștea un prieten de nădejde, nu un duşman aspru.
Vechea lui casă nu mai exista, dar prietenii din tinerețe l-au primit cu brațele deschise și l-au ajutat să-și găsească un loc de trai modest. A închiriat apartamentul din București – nu-i mai trebuia.
Unii i-au spus: „Ar fi trebuit să vorbești cu Andreea.”
Dar Dumitru nu regreta nimic.
„Copiii nu inventează astfel de lucruri,” își repeta în gând, ca un adevăr nepieritor.
Tăcerea care vorbește
Au trecut trei luni.
Fiica lui nu l-a sunat nici măcar o dată.
Și asta i-a spus tot ce trebuia să știe.
Dacă îi păsa cu adevărat, l-ar fi căutat, ar fi încercat să înțeleagă.
Dar tăcuse.
În acel moment, Dumitru a înțeles că totul fusese real.
El nu a sunat-o nici el.
Trăise o viață întreagă pentru ceilalți.
Acum, în sfârșit, trăia pentru el.
Poate că era singur.
Dar măcar își păstrase demnitatea.