Bătrânețea nu vine brusc. Se strecoară încet, nevăzută, ca o umbră care devine tot mai lungă cu fiecare zi ce trece. Ieri erai puternic, necesar, aveai grijă de familie, munceai, îți făceai planuri. Astăzi, stai în fața școlii, aștepți nepoata ta și dintr-odată îți dai seama – pentru unii ai devenit o povară.
Credea că și-a găsit liniștea – dar totul a fost doar o iluzie
Dumitru Stoian mergea încet pe străzile reci ale Bucureștiului. Vântul sufla ușor, iar mirosul ploii de dimineață încă plutea în aer. Pășea cu grijă, sprijinindu-se discret pe baston, dar zâmbetul nu-i dispărea de pe chip. Se grăbea spre școală – acel moment al zilei pe care îl aștepta cu nerăbdare. Momentul când nepoata lui, Ilinca, ieșea în fugă din clădire, cu ochii sclipind de entuziasm, îi strângea mâna și începea să-i povestească tot ce se întâmplase peste zi.
Dar azi era altfel.
De curând, Dumitru devenise în sfârșit proprietarul locuinței sale. Nu era mare, dar era a lui. Pentru asta, vânduse casa părintească dintr-un sat din județul Prahova, economisise fiecare leu, iar fiica sa îl ajutase să acopere restul sumei. Bineînțeles, îi promisese că îi va returna banii – știa că și ea are familia ei, cheltuielile și visurile sale.
Dumitru era convins că, în sfârșit, totul se aranjase. Fiica lui, Andreea, și soțul ei erau tineri, ocupați cu serviciul, cu creșterea Ilincăi. Iar el avea pensia lui, suficientă pentru o viață simplă, dar decentă.
Mulți ani locuise cu ei, ajutând-o pe Andreea să-și crească fetița. Ilinca fusese un copil venit târziu, când mama ei trecuse deja de patruzeci de ani. Îl rugase să rămână cu ea, și deși îi fusese dor de propria casă, nu putuse refuza. Nepoata lui devenise centrul universului său.
Iar când crescuse suficient, se mutase în propria lui locuință. Dar continua să meargă după ea la școală, să o ducă în parc, să-i citească povești seara. Credea cu tărie că fiica și ginerele său îi sunt recunoscători pentru toate sacrificiile.
S-a înșelat.
„Bunicule, mama a spus că te vor trimite la azil”
În acea zi, Ilinca a ieșit din școală altfel decât de obicei. Nu alerga, nu chicotea. A luat mâna bunicului ei, dar strânsoarea era slabă. În ochii ei mari se citea o neliniște pe care Dumitru nu o înțelegea.
— Bunicule, — a șoptit ea, — mama a spus că te vor trimite la azil.
Dumitru a simțit cum îl lovește un val de căldură, urmat de un gol în stomac.
— Ce spui, draga mea? — a întrebat el cu o voce blândă, dar simțind cum inima îi bătea neregulat.
— Un loc unde stau bătrânii, — a spus ea încet. — A zis că acolo nu o să te simți singur.
S-a oprit brusc. Respira greu.
— Dar eu nu vreau să plec nicăieri, — i-a răspuns cu un zâmbet forțat, doar ca să nu o sperie. — Eu iubesc casa mea.
Ilinca s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat și mai mult de el.
— Te rog, nu-i spune mamei că ți-am zis, — a șoptit ea. — Am auzit-o când vorbea cu tata. A spus că deja a discutat cu cineva despre asta. Dar nu te vor lua chiar acum… mai așteaptă un pic.
Dumitru a simțit cum i se învârte lumea.
— E în regulă, scumpa mea, — a murmurat el, descuind ușa apartamentului. — Hai, intră și odihnește-te. Îți fac un ceai cald.
S-a așezat greoi în fotoliu. Mâinile i-au căzut fără vlagă pe genunchi.
O durere surdă i-a strâns inima ca un pumn de fier.
„Oare chiar e adevărat?”
A încercat să se mintă că era doar o neînțelegere. Poate că Andreea spusese ceva la supărare? Poate că Ilinca nu înțelesese corect?
Dar în adâncul sufletului, știa adevărul.
Copiii nu inventează astfel de lucruri.
Discuția care nu a mai avut loc
În acea noapte, Dumitru n-a închis un ochi.
“Cum au putut? Am fost mereu lângă ei. Am sacrificat totul pentru ei. Am crescut-o pe Ilinca când ei nu aveau timp. Și acum, când am, în sfârșit, ceva al meu, vor să scape de mine?”
A vrut să o întrebe direct pe Andreea.
Dar dacă îi confirma?
Ar fi putut suporta?
Și dacă ar fi negat? Ar fi avut vreodată încredere în ea din nou?
“Dar dacă a fost doar o greșeală, de ce nu m-a căutat niciodată să mă întrebe de ce am plecat?”
Decizia care l-a costat totul
A doua zi dimineață, Dumitru nu s-a mai dus la școală să o ia pe Ilinca.
Și-a strâns câteva lucruri, a luat ultimii bani din sertar și a părăsit Bucureștiul.
S-a întors în satul natal, acolo unde cerul era mai larg, aerul mai curat și liniștea era un prieten, nu un dușman.
Vechea lui casă nu mai era, dar prietenii din tinerețe l-au primit cu brațele deschise. L-au ajutat să găsească o mică locuință. A închiriat apartamentul din București—nu mai avea nevoie de el.
Unii i-au spus: „Ar fi trebuit să vorbești cu Andreea.”
Dar Dumitru nu regreta nimic.
“Copiii nu inventează astfel de lucruri,” își repeta el.
Tăcerea care a spus totul
Au trecut trei luni.
Fiica lui nu l-a sunat.
Și asta i-a spus tot ce trebuia să știe.
Dacă i-ar fi păsat măcar puțin, l-ar fi căutat. Ar fi întrebat de ce a plecat.
Dar a tăcut.
Asta însemna că totul fusese adevărat.
Dumitru nu a sunat-o nici el.
Trăise o viață întreagă pentru alții.
Acum, în sfârșit, trăia pentru el.
Poate că era singur.
Dar măcar avea demnitatea sa.