Marina îl privea pe fiul său în oglindă în timp ce acesta își proba un costum elegant nou. Înalt, robust, cu părul închis la culoare, părea deja pregătit pentru marele eveniment. Nunta lui Ionel era programată pentru a doua zi, dar pentru Marina era greu să accepte că băiețelul ei devenise acum un bărbat în toată firea. Cu atenție, Ionel își analiza reflecția, admirând detaliile costumului. După o ultimă privire, aprobă mulțumit.
— Este cu adevărat perfect — spuse el, întorcându-se spre mama sa. — Și culoarea? Elegantă, pare scump.
— Scump este, într-adevăr — gândi Marina, deși cu voce tare spuse doar:
— Mă bucur că îți place. Sunt sigură că, la nuntă, când te voi vedea în costumul acesta, îmi va scăpa o lacrimă.
Ionel se îndepărtă de oglindă și se așeză lângă mama sa. Cu un ton direct, o întrebă:
— Mamă, înțelegi că nu vei veni la nuntă, nu-i așa? Am discutat deja despre asta.
Marina îl privi, surprinsă.
— Nu voi merge? Am crezut că glumești!
Ionel se ridică și începu să se plimbe nervos prin cameră.
— Nu glumeam, mamă. Ai uitat cine sunt părinții Vikăi? Sunt oameni din elită. Tu… ai ieși în evidență într-un mod nepotrivit. Nu vreau să te simți inconfortabil și, sincer, nu vreau să mă faci de rușine.
Stomacul Marinei se strânse în timp ce își asculta fiul continuând:
— Imaginează-ți cum te-ai simți printre acele femei bogate și elegante. Te rog, mamă, nu complica lucrurile. Vino a doua zi, ne poți felicita liniștită.
Aceste cuvinte o răniră profund. Fiul ei se rușina cu ea. Se rușina de femeia care îl crescuse singură, care sacrificase totul pentru a-i oferi o viață mai bună. Marina încercă să se apere:
— Nu înțeleg de ce aș ieși în evidență. Voi merge la coafor, mă voi aranja, voi purta o rochie potrivită…
Dar Ionel o întrerupse brusc:
— Ce rochie potrivită? Acea rochie albastră veche? — ezită un moment, apoi adăugă, cu cruzime: — Dacă nu înțelegi sugestiile mele delicate, îți spun clar: nu vreau să vii. Mi-e rușine că ești o femeie de serviciu. Nu vreau să îmi strici această zi.
Marina rămase împietrită. Nu-i venea să creadă că aceste cuvinte ieșiseră din gura lui Ionel. Rămase tăcută, în timp ce el, mulțumit că spusese ce avea pe suflet, își luă rucsacul și ieși din cameră. În prag, se opri o clipă pentru a sublinia din nou:
— Îți repet: nu veni. Nimeni de acolo nu va fi bucuros să te vadă.
Când ușa se închise, liniștea invadă casa. Ore în șir, Marina rămase nemișcată pe canapea, incapabilă să verse măcar o lacrimă. Mai târziu, când lacrimile în sfârșit sosiră, se ridică și scoase din comodă un album vechi de fotografii. Aceste imagini îi aminteau cine era și de unde venea. Fiecare pagină îi spunea povestea: copilăria într-un orfelinat, sacrificiile făcute pentru a-l crește singură pe Ionel, lupta pentru a depăși toate obstacolele.
Pe măsură ce răsfoia paginile, Marina simți cum renaște o forță pe care credea că a pierdut-o. Privind o fotografie a lui Ionel copil, cu ochii săi gri strălucitori și zâmbetul inocent al unui băiețel care nu cunoscuse încă greutățile vieții, gândi hotărâtă: întotdeauna făcuse totul pentru el, dar de data aceasta, urma să facă ceva pentru ea însăși.
În ziua nunții, Marina păși în biserică cu grație și eleganță. Părul îi era coafat impecabil, machiajul era rafinat, iar rochia albastră părea desprinsă dintr-o revistă de modă. Oaspeții o priveau cu admirație, surprinși de eleganța ei.
Când veni momentul felicitărilor, Marina luă microfonul. Își privi fiul în ochi și spuse:
— Ionel, îți doresc o viață plină de fericire și iubire. Nu uita niciodată să respecți și să-i prețuiești pe cei din jur, pentru că adevărata bogăție nu se măsoară în bunuri materiale, ci în legăturile pe care le construim.
Cuvintele ei erau simple, dar sincere, iar invitații îi oferiră un rând de aplauze călduroase. Ionel părea incomod, dar soția sa, Vika, se apropie de Marina și o îmbrățișă cu afecțiune:
— Marina, ești extraordinară. Sunt atât de fericită că ai venit.
Marina părăsi ceremonia cu inima mai ușoară. Luase o decizie: își va iubi fiul în continuare, dar nu se va mai supune niciodată judecății lui. Pentru prima dată după mult timp, se simțea liberă.