După ce și-a pus copiii la culcare, Ionela a coborât în liniște în bucătărie și și-a turnat o cană de ceai fierbinte. Se așezase lângă fereastră, privind în gol, cu mâinile în jurul ceștii. Ion încă nu ajunsese acasă, dar nu mai era o surpriză. În ultima vreme, întârzierile lui deveniseră o obișnuință.
Ea nu-l întreba niciodată nimic. Îl compătimea, ba chiar îi justifica absențele: „E prea obosit. Are mult de muncă. Săracul, duce tot greul singur…” Deși oboseala începea să se adune și peste ea. Când s-au căsătorit, au stabilit împreună ca Ionela să se ocupe de casă și de viitorii copii, iar Ion să asigure traiul. Și așa a fost.
Trei copii au venit pe lume în doar câțiva ani. Ion era încântat – spunea că nu visează nimic mai mult decât o casă plină de râsete de copii. Dar râsetele nu se aud tot timpul, iar realitatea era plină de nopți nedormite, scutece, febre, supă la blender și oboseală cronică. Ionela își iubea copiii până la epuizare. Și totuși, simțea că se stinge puțin câte puțin.
În acea seară, Ion a intrat pe ușă după miezul nopții, cu un zâmbet obosit și aer relaxat.
— Ne-am rupt de muncă azi, așa că am ieșit puțin cu colegii. Să ne destindem, a spus, dezbrăcându-și haina.
— Vrei să-ți încălzesc ceva?
— Nu, am mâncat aripioare picante. Mă bag direct în pat.
Ionela a zâmbit slab. Nici măcar nu se mai mira. Se gândea doar că peste câteva zile venea 8 Martie și voia să organizeze o seară frumoasă doar pentru ei doi. A rugat-o pe mama ei să stea cu copiii și a plecat la mall. Nu doar pentru cumpărături. Vroia să se simtă femeie din nou. Să-și ia o rochie, un parfum, ceva care să-i amintească de cine era înainte de a deveni „mamă cu normă întreagă”.
A intrat într-un magazin și, după ce a ales câteva rochii, a intrat într-o cabină de probă. Pe când își potrivea materialul pe umeri, a auzit o voce cunoscută din cabina vecină:
— Mmm, abia aștept să ți-o scot!
Râsete subțiri i-au străpuns inima.
— Ai răbdare, obraznicule. Du-te și ia-i și soției tale ceva, să nu se prindă!
— Ce să-i iau? stă toată ziua în pijamale și șterge mucii copiilor. O să-i iau un multicooker. Sau o mașină de făcut pâine. Să se bucure, dacă tot nu mai știe ce e aia eleganță…
Ionela a înlemnit. Își recunoștea perfect vocea soțului. Îl asculta cu inima sfărâmată, în timp ce el râdea în timp ce o desconsidera pe cea care i-a născut trei copii.
— Și dacă întreabă de bani?
— Muncesc, fac ce vreau. Îi las cât îi trebuie să aibă mâncare și curat. Să fie mulțumită.
Ionela a tras ușor perdeaua și a privit înspre casă. Ion era acolo, cu o blondă înaltă și aranjată, plătind și zâmbind larg. După ce au trecut de casă, a sărutat-o fără nicio reținere.
A plecat din mall cu rochia pe care nu o mai voia și un gol amar în stomac. Ajunsă acasă, și-a ținut lacrimile pentru mai târziu. A eliberat-o pe mama ei, i-a culcat pe copii și s-a așezat în sufragerie. Gândea în tăcere.
Nu trăda doar cu o femeie. Trăda cu dispreț. Cu aroganță. Cu acel „nu-i pasă cum arată” spus în hohote, în timp ce ea își rupea oasele zi și noapte pentru familie.
A doua zi, și-a redactat CV-ul. N-o mai interesa dacă avea ani lipsă în experiență sau dacă salariul era mic. Avea nevoie să fie pe picioarele ei. A trimis CV-ul la mai multe firme. O săptămână întreagă a trăit cu inima în gât. Apoi, răspunsul a venit: interviu. Și nu oriunde – la firma unde lucra Ion.
A respirat adânc, și-a lăsat copiii în grija mamei și a mers. A fost sinceră, motivată și clară în ce își dorea. La final, i s-a oferit un post cu program flexibil și un salariu decent. Nu era mult, dar era un început.
Seara, când s-a întors acasă, a găsit pe masă o cutie.
— Uite, dragă, cadoul tău de 8 Martie, a zis Ion cu un zâmbet larg. Ca să-ți fie mai ușor acasă.
Era o mașină de făcut pâine.
Ionela s-a uitat la el rece, fără să spună nimic. Apoi s-a ridicat și a mers spre hol. A deschis dulapul și a arătat spre două valize:
— Și eu am un cadou pentru tine: divorțăm.
Ion a încremenit.
— Glumești…
— Nu. Am fost la mall. În cabina de probă. Și am auzit tot.
— Ionela, exagerezi! Ești geloasă! Blonda e elegantă, tu ai uitat să mai fii femeie. Stai acasă pe banii mei și faci pe victima?
— Nu mai stau pe banii nimănui. Am un loc de muncă. Am trimis actele pentru divorț. Și poți lua și mașina de pâine la ea. Eu o să-mi fac pâinea singură, la timpul meu.
A doua zi, Ionela a mers la tribunal și a depus actele. A cerut pensie alimentară și a început procesul de înscriere a copiilor la grădiniță. Într-o lună, viața ei avea să înceapă din nou.
Câteva luni mai târziu, într-o pauză de masă, Ion s-a apropiat stingher de biroul ei.
— Luăm prânzul împreună? a întrebat cu voce joasă.
Ionela și-a ridicat privirea din monitor. Arăta altfel. Nu doar hainele erau noi, ci privirea, postura, aerul de calm și control.
— Nu, Ion. Nu mai avem nimic de discutat.
El a rămas pe loc, ca și cum nu înțelegea cum femeia care îi servea ciorba cu zâmbetul pe buze în fiecare seară devenise deodată atât de departe.
Ionela s-a întors la laptopul ei, zâmbind ușor. Știa că drumul abia începuse. Dar, în sfârșit, era al ei.