Fiica își privi mama cu un amestec de admirație și îngrijorare. O văzuse de atâtea ori trudind fără să se plângă, mereu cu acel zâmbet cald, dar anii își lăsaseră amprenta asupra ei.
„Mamă, de ce nu te odihnești puțin? Mereu ai grijă de toți, dar cine are grijă de tine?” întrebă tânăra, apropiindu-se și luându-i mâinile muncite între ale ei.
Mama zâmbi blând, ștergându-și palmele pe șorț. „Nu e nevoie, draga mea. Când ai copii, oboseala nu mai contează. Bucuria ta e și bucuria mea.”
Fiica oftă, simțind un nod în gât. „Dar nu vreau să te văd mereu sacrificându-te. Am crescut, pot să am grijă și eu de tine acum.”
Mama îi atinse obrazul cu blândețe. „Tu ai grijă de mine doar fiind fericită. Asta e tot ce mi-am dorit mereu.”
Fiica se ridică hotărâtă. „Atunci, hai să facem o înțelegere. Azi, eu gătesc, iar tu stai jos și mă lași să te răsfăț. Ce zici?”
Mama râse încetișor. „Crezi că mă poți ține departe de bucătărie?”
„Măcar încearcă,” insistă fiica, împingând-o ușor spre fotoliu. „O să vezi cât de bine e să fii îngrijită pentru o schimbare.”
Pe măsură ce casa se umplea de aroma unei cine pregătite cu dragoste, mama își privi fiica și simți o căldură profundă în suflet. Poate că venise, într-adevăr, momentul să lase și ea pe altcineva să aibă grijă de ea.
„Bine, bine,” spuse mama, cedând în cele din urmă. „Dar numai dacă îmi permiți să te învăț să faci prăjitura mea preferată.”
Fiica zâmbi larg. „Afacere încheiată, mamă!”
În acea seară, în timp ce râdeau și frământau aluatul împreună, fiica înțelese că mama nu se sacrificase niciodată cu adevărat – ci doar își trăise iubirea, dăruind tot ce avea mai bun. Iar acum, era rândul ei să îi ofere aceeași dragoste, în felul său.