Bătrânul înaintă cu pași grei spre cabinetul veterinar, cu Azorel în brațe. Câinele abia se mai mișca, iar respirația lui era sacadată, aproape imperceptibilă. Ochii bătrânului erau roșii de plâns. Nu avusese de ales. Niciodată în viața lui nu se simțise atât de neputincios.
Cu trei zile în urmă, venise la cabinet plin de speranță. Azorel, tovarășul lui credincios de nouă ani, refuza să se ridice de două zile. Mâncase puțin, iar ochii lui blânzi nu mai sclipeau a bucurie, ci a suferință mută. Veterinarul, un tânăr pe nume Andrei Sandu, îl examinase atent. Diagnosticul fusese dureros: o infecție gravă, ce necesita tratament costisitor. Fără el, Azorel ar fi avut parte de o moarte chinuitoare.
„Așadar,” spusese doctorul cu glas reținut, „ori începem tratamentul, ori trebuie să luăm o decizie umană.” Bătrânul nu avea nevoie de explicații suplimentare. Știa că nu-și permitea tratamentul. Cu ochii plecați, scosese din buzunar banii mărunți, puținele bancnote mototolite, strânse cu trudă. Erau suficienți doar pentru consultație. Apoi plecase, strângându-și câinele la piept.
Acum se întorsese pentru ultima dată. Cu inima grea, rostise cuvintele pe care niciun stăpân nu vrea să le spună vreodată: „Iertați-mă, domnule doctor, am reușit să strâng doar banii pentru eutanasiere.”
Andrei îl privi. Văzuse multe astfel de scene în cariera sa, dar ceva la acest bătrân îl răscolea adânc. Omul din fața lui nu doar că pierdea un câine. Pierdea singurul suflet care îi făcea zilele mai puțin pustii. Era injust. Era nedrept.
Se apropie de bătrân și îniști la o clipă ezitĂ.
„O să-l tratez,” spuse, iar vocea i se frânse. „Pe banii mei. Azorel mai are de trăit. Nu-i timpul lui încă.”
Bătrânul ridică privirea, incapabil să vorbească. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. O mână tremurândă i se întinse spre medic, strângând-o cu recunoștință mută.
Tratamentul a durat o săptămână. Perfuzia, antibioticele și grija constantă și-au făcut efectul. Azorel era din nou pe picioare, dădea din coadă și lângă el, bătrânul râdea cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată în viața lui, Andrei Sandu simțea că a făcut cea mai bună alegere.
Uneori, banii decid soarta cuiva. Dar alteori, o inimă mare poate schimba un destin.