Îmi amintesc că aveam șase ani când am rămas orfană. Mama deja avea două fete, iar acum năștea o a treia. Totul mi-e clar în minte: țipetele mamei, vecinele care s-au adunat plângând, încetându-se treptat vocea mamei…
De ce nu au chemat medicul sau nu au dus-o la spital? N-am înțeles nici până acum. Oare era prea departe orașul? Drumurile erau blocate de zăpezi? Oare a existat un motiv? Mama a murit la naștere, lăsându-ne pe noi două și pe micuța Ana.
După ce mama a plecat dintre noi, tata părea pierdut. Nu aveam rude prin preajmă aici, în Moldova, ci doar în alte părți, n-avea cine să-l ajute pe tata cu noi. Vecinele l-au sfătuit să se căsătorească repede. Nu trecuse nici săptămâna de la înmormântarea mamei și tata era deja pețitor.
Se zvonea în sat că profesoara era o femeie bună, așa că tata s-a dus s-o ceară și a obținut aprobarea ei. Probabil i-a plăcut de el. Era tânăr, arătos. Înalt, zvelt, cu ochi negri ca tăciunele, de te pierzi în ei.
Cum o fi fost, tata a venit la înserat cu noua mireasă.
– V-am adus o nouă mamă!
M-a cuprins un sentiment de amărăciune și furie, simțeam în inima mea tânără că ceva nu era în ordine. În casă încă era miros de mama. Încă purtam rochițe cusute și spălate de mâinile ei, iar el ne găsise deja o altă mamă. Acum, după ani de zile, îl înțeleg, dar atunci l-am urât și pe el și pe logodnica lui. Femeia asta ce-o fi vorbit despre noi? Nu știu, dar a intrat în casă alături de tata.
Amândoi erau puțin amețiți, ea zice:
– Dacă mă veți striga mamă, rămân!
Îi zic surorii mai mici:
– Ea nu e mama noastră. Mama noastră a murit. Nu-i zice!
Sora a început să plângă, iar eu, ca cea mai mare, am făcut un pas în față.
– Nu, nu vom face asta! Tu nu ne ești mamă. Ești o străină!
– Ia uite cât de guralivi sunt! Atunci nu rămân.
Profesoara a ieșit pe ușă, tata vroia să o urmeze, dar s-a oprit pe prag. A rămas, după care s-a întors la noi, ne-a îmbrățișat și a început să plângă în hohote, iar noi ne-am alăturat plânsului lui, chiar și micuța Ana din pătuțul ei a început să scâncească. Noi ne plângeam mama, iar tata – soția iubită, dar lacrimile noastre erau mai amare decât ale lui. Lacrimile orfanilor sunt la fel peste tot pe pământ și dorul de mama naturală este același în toate limbile. Atunci l-am văzut prima și unica dată pe tata plângând.
Tata a mai trăit cu noi vreo două săptămâni, lucra la Exploatarea Forestieră și pleca cu echipa în codrii. Ce să facă? În sat nu era altă muncă. Tata a vorbit cu o vecină să îi lase bani pentru mâncare. Pe Ana a lăsat-o la altă vecină și a plecat în codrii.
Așa am rămas singure. Vecina venea, gătea, făcea focul și pleca, căci avea destule treburi. Eram singure toată ziua: ne era și frig, și foame, și frică.
Satul s-a gândit cum să ne ajute. Era nevoie de o femeie specială care să ne ia ca pe propriii ei copii. Dar unde să găsești o astfel de femeie? În târguieli, s-a aflat că o rudă îndepărtată a unei consătence cunoaște o tânără, abandonată de soțul ei din cauză că nu poate avea copii. Avea un copil, care a murit, și nu i-a mai dat Dumnezeu altul, că nu se știe precis. S-a aflat adresa, s-a scris o scrisoare și prin mătușa Marfa a fost adusă la noi Zina.
Tata era încă la exploatările forestiere când Zina a venit la noi foarte devreme într-o dimineață. A intrat atât de încet că nici nu am auzit-o. M-am trezit și am auzit pași. Pe cineva făcând treabă, exact ca mama, cu vasele în bucătărie, iar casa mirosea a plăcinte!
Eu și sora mea ne uitam cu șiretlic printr-o crăpătură. Zina își făcea treaba: spăla vasele, curăța podelele. În final, și-a dat seama că ne-am trezit.
– Haideți, fetelor, să mâncăm!
Ni s-a părut ciudat că ne-a numit fete blonde. Noi chiar eram blonde și cu ochi albaștri – ca mama.
Ne-am adunat curajul, am ieșit din cameră.
– Luați loc la masă!
Nu era nevoie să ne invite a doua oară. Ne-am săturat de plăcinte și am început să simțim încredere în această femeie.
– Mă numesc mătușa Zina. Așa să mă strigați.
Apoi mătușa Zina ne-a scăldat pe mine și pe Viorica, ne-a spălat totul și a plecat. În a doua zi am așteptat-o: a venit! Casa s-a schimbat sub mâinile ei. Din nou, era curat și ordonat, ca atunci când era mama. Au trecut vreo trei săptămâni și tata era în codrii. Mătușa Zina avea grijă de noi cât de bine putea, probabil trecea și ea prin multe emoții, dar nu ne lăsa să ne apropiem de ea. Mai ales Viorica a început să se apropie de ea. Și era de înțeles, avea doar trei ani la vremea aceea. Eu eram precaută. Mătușa Zina era severă. Cam serioasă. Mama noastră era veselă, cânta, îi plăcea să danseze, îl numea pe tata „Ionel”.
– Când va veni tata din codri, s-ar putea să nu mă accepte. Cum e, oare, tata? M-am apucat să-l laud pe tata în așa fel încât aproape că am stricat toată treaba! Zic:
– El e bun! Cuminte așa! Se îmbată și adoarme instantaneu!
Mătușa Zina a tresărit:
– Bea des?
– Des! – zice sora mai mică, iar eu o lovesc sub masă și spun:
– Nu, doar de sărbători.
Mătușa Zina a plecat în acea seară liniștită, iar tata a venit seara din codri. A intrat în casă, s-a uitat în jur, surprins:
– Credeam că duceți lipsuri mari aici, dar voi trăiți ca niște prințese.
Noi i-am povestit cât am putut. Tata s-a așezat, gânditor, după care a zis:
– Ei bine, ar trebui să merg și eu să văd noua gospodină. Cum o fi ea?
– E o frumusețe, – a zis în grabă Viorica, – și face plăcinte, și spune povești.
Acum, când îmi amintesc de toate astea, întotdeauna zâmbesc. Zina nu ar putea fi numită frumoasă conform nici unui standard. Slabă, micuță, oarecum palidă, cu siguranță nu era o frumusețe, dar copiii ce ar putea înțelege despre frumusețea unui om?
Tata a râs, s-a îmbrăcat și a mers la mătușa Marfa, care locuia în apropiere.
A doua zi tata a adus-o pe Zina la noi însuși. S-a trezit devreme dimineața, a mers după ea, iar Zina a intrat iarăși cu timiditate în casă, de parcă se temea de ceva.
Îi zic Vioricăi:
– Hai s-o numim pe asta mamă, e bună!
Și eu și Viorica în cor am strigat:
– Mama, mama a venit!
Tata și Zina au mers împreună după Ana. Zina a devenit cu adevărat o mamă pentru ea. O proteja de toate relele. Ana nu-și amintea de mama. Viorica a uitat, dar eu îmi aduc aminte de ea toată viața, și tata își amintește. Am auzit odată când tata, privind o fotografie a mamei, a spus încet:
– De ce ai plecat așa devreme? Ai plecat și mi-ai luat toată bucuria cu tine.
Am trăit puțin cu tata și cu mama vitregă. Din clasa a patra am stat prin internate, pentru că nu aveam școală mare în satul nostru. După clasa a șaptea am intrat la un liceu tehnic. Mă grăbeam să plec de acasă cât mai devreme, dar de ce? Zinaida nu m-a rănit niciodată nici cu vorba, nici cu fapta, mă păzea ca pe copilul ei, iar eu eram tot timpul reținută. Oare eram nerecunoscătoare?
Probabil nu întâmplător am ales să devin moașă. Nu pot să mă întorc în timp să o salvez pe mama mea, dar pot să protejez o alta…