Seara în casa lui Andrei și a Mariei era la fel ca sute de alte seri: liniște, întreruptă doar de zgomotul lingurii lovind farfuria și de suspinele rare ale soției, obosită de economiile nesfârșite ale soțului.
Andrei, întorcându-se de la serviciu, părea mulțumit — salariul sosise în sfârșit, iar el deja împărțise mental fiecare bănuț, astfel încât nimic să nu fie cheltuit pe “lucruri inutile”.
Maria, cu brațele încrucișate, îl privea cu iritare abia ascunsă, căci frigiderul era gol, iar factura de utilități zăcea pe masă ca un reproș mut. “Na, ține și nu te certa!” — a spus Andrei, aruncând pe masă două bancnote mototolite de o mie, de parcă ar fi fost un cadou generos, nu firimiturile jalnice din venitul său.
“Pentru produse și utilități ajunge, iar restul îl pun în cont,” — a adăugat el, fără măcar să se uite la soția sa și, căscând, s-a târât spre dormitor, lăsând-o pe ea să se descurce cu treburile casnice. Maria a strâns banii în tăcere, dar în ochii ei se contura deja un plan — nu unul pe care l-ar fi putut anticipa Andrei, obișnuit cu supunerea ei în fața “înțeleptei” sale economii.
Noaptea a trecut liniștit, dar dimineața promitea să fie diferită. În timp ce Andrei dormea, Maria nu pierdea timpul — șoptea cu fiica lor Elena, scotea ceva din dulapuri, zornăia cheile mașinii. Casa, de obicei scufundată într-o liniște somnoroasă, a prins viață cu o agitație ciudată, de la care până și aerul părea mai dens. Andrei, trezindu-se dintr-un sentiment vag de neliniște, s-a întins, a căscat și, târâindu-și papucii, a ieșit în bucătărie — și imediat s-a acoperit de sudoare rece din cauza a ceea ce a văzut… 📖
CONTINUAREA 👇
Bucătăria era goală. Nu doar lipsită de oameni, ci complet golită de orice obiect familiar. Dulapurile stăteau deschise, arătându-și interiorul fără farfurii, pahare sau tacâmuri. Aparatele mici de bucătărie dispăruseră, inclusiv cafetiera italiană la care Andrei ținea atât de mult. Masa la care mâncaseră împreună ani la rând era acum doar o suprafață goală, cu excepția unui bilet alb care părea că îl sfidează.
Andrei se frecă la ochi, convins că era încă sub influența somnului. Dar imaginea nu se schimbă. Cu pașii nesiguri, se apropie de bilet și îl ridică cu mâini tremurânde.
„Am luat doar ce am cumpărat eu. Restul îți ajunge, nu-i așa?”
Scrisul Mariei, ordonat ca întotdeauna. Andrei lăsă biletul să cadă pe masă și se repezi spre dormitor. Deschise dulapul Mariei – gol. Sertarele unde își ținea ea lucrurile – golite. Peria ei de păr, parfumurile, chiar și fotografia lor de nuntă din ramă – toate dispărute.
Alergă spre camera Elenei. Patul era făcut, dar jucăriile preferate, hainele, cărțile de colorat și chiar posterul ei cu trupa aceea de adolescenți pe care el o considera atât de zgomotoasă – toate luate. Rămăseseră doar obiectele pe care le cumpărase el, aranjate ordonat, ca într-un catalog.
Realizarea îl lovi ca un val de apă rece. Nu era un joc. Nu era o lecție temporară. Maria chiar plecase, luând-o și pe Elena. Și nu luase orice, ci doar ce era al ei – o selecție chirurgicală care transmitea un mesaj mai puternic decât orice cuvinte.
Andrei se prăbuși pe marginea patului, incapabil să proceseze ce se întâmpla. Telefonul! Trebuia să o sune. Dar când apucă telefonul de pe noptieră, văzu un alt bilet:
„Nu încerca să ne contactezi. Am nevoie de timp să-mi dau seama dacă mai există ceva de salvat între noi. Elena e în siguranță.”
O furie irațională îl cuprinse. Cum îndrăznea să facă asta? Să plece cu fiica lui, să ia lucruri din casa lui? Dar furia se transformă rapid în panică. Unde erau? Cu cine? Cum ar putea Elena să fie în siguranță fără el?
Își aminti brusc de părinții Mariei. Sigur acolo se refugiaseră. Trebuia să meargă imediat acolo, să ceară explicații, să-și aducă familia înapoi. Se îmbrăcă în grabă, aruncându-și hainele pe el fără să-i pese de aspect.
Dar când ajunse în garaj, înțelese că planul său avea o problemă majoră: mașina dispăruse. Desigur, era mașina ei, cumpărată din salariul ei de profesoară, bani pe care el îi considera mereu „un adaos minor” la bugetul familiei.
Andrei simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Mașina era doar începutul. În ultimii ani, Maria fusese cea care contribuise la majoritatea achizițiilor din casă, în timp ce el „economisea” pentru un viitor care părea acum mai îndepărtat ca niciodată. Iar acum, ea luase totul cu ea.
Ieși din casă și se uită în jur, de parcă ar fi putut să le zărească pe stradă. Vecinii îl priveau curios. Domnul Vasilescu, pensionarul de alături care văzuse totul, se apropie.
„Am vrut să te trezesc când le-am văzut plecând dis-de-dimineață, dar Maria m-a rugat să nu intervin. Părea hotărâtă, știi? Și micuța Elena avea o valiză aproape cât ea,” spuse bătrânul, scărpinându-se în barbă. „N-am vrut să mă bag, dar dacă ai nevoie de ceva…”
Andrei îl ignoră și se întoarse în casă, trântind ușa. Se prăbuși pe canapea — singura piesă de mobilier substanțială rămasă în sufragerie. Televizorul dispăruse. Biblioteca era pe jumătate goală. Chiar și plantele în ghiveci — pasiunea Mariei — lipseau, lăsând cercuri de praf pe pervazuri.
Pentru prima dată, Andrei văzu casa lor prin ochii altcuiva — prin ochii Mariei. Un spațiu gol, impersonal, dominat de obsesia lui pentru a face economii. Un loc în care fiecare achiziție era dezbătută, fiecare plăcere mică negociată, fiecare vis amânat pentru un „mai târziu” care nu venea niciodată.
Telefonul sună, iar el sări să răspundă, sperând că e Maria. Era doar șeful lui, întrebând de ce nu ajunsese la muncă. Andrei bolborosi ceva despre o urgență familială și închise.
Nu putea merge la serviciu. Nu putea face nimic. Se simțea paralizat, prins între furie și teamă. Dar mai presus de toate, simțea un gol imens, o absență care îl sufoca. Casa lor, odată plină de viață, părea acum un muzeu al zgârceniei lui.
Se ridică și se îndreptă spre bucătărie din nou. Deschise frigiderul — aproape gol, ca de obicei. Maria nu cumpărase alimentele pentru care îi dăduse banii. Privirea îi căzu pe cele două bancnote de o mie, lăsate neatinse pe bufet, lângă factura de utilități și o listă detaliată. Lista conținea toate contribuțiile financiare ale Mariei din ultimii trei ani: mobilă, electrocasnice, haine pentru Elena, excursii școlare, cadouri de aniversare. Sume care, adunate, depășeau cu mult „firimiturile” pe care el le considera suficiente.
Andrei se așeză lângă telefon, încercând să-și adune gândurile. O parte din el voia să o sune pe soacra lui, să ceară explicații, să amenințe chiar. Dar o altă parte — o parte pe care abia acum o descoperea — începea să înțeleagă.
Seara se așternu peste casa tăcută. Andrei nu mâncase nimic toată ziua, dar foamea era ultima lui grijă. Se plimba din cameră în cameră, observând absențele, golurile lăsate de Maria și Elena. Fotografii dispărute de pe pereți. Cărți luate din rafturi. Chiar și mirosul casei părea diferit fără parfumul subtil al Mariei.
Când se întinse în patul matrimonial, singurătatea îl copleși. Jumătatea Mariei era rece, perna ei lipsea. Andrei își dădu seama că nu mai dormise singur de peste zece ani. Închise ochii, încercând să-și imagineze că totul era doar un coșmar, că dimineața ar găsi-o pe Maria lângă el, pe Elena alergând pe hol, casa lor completă și întreagă.
Dar știa că nu va fi așa. Maria plecase cu tot ce era al ei, lăsându-i lui doar ce era al lui — economic, just și devastator de puțin.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.