Ea stătea la recepție când a auzit o voce familiară. “E cam gălăgie aici. Nu e prea multă agitație pentru un local de clasă înaltă?” Ana a ridicat capul.
În fața ei, ca niște fantome din trecut, stăteau Victor și Cristina. El nu se schimbase aproape deloc, aceeași privire încrezătoare, costum scump, tunsoare perfectă. Dar Cristina arăta diferit, ostentativ bogată, dar în felul ei de a se comporta era ceva nervos, ca și cum încerca cu disperare să se ridice la nivelul a ceea ce nu mai avea.
Ana s-a tensionat în interior, dar și-a revenit repede. “Cu ce vă pot ajuta?” a întrebat ea cu o voce calmă. Victor s-a uitat mai atent, ca și cum nu-și credea ochilor.
“Ana?” Da, ea îl privea calmă. Cristina a examinat restaurantul cu dispreț, bătând cu unghiile lungi în meniu. “Ce întâlnire! Lucrezi aici?”
Ana a zâmbit.
“Într-un fel. Deci ești spălătoare de vase?” Victor a zâmbit ironic. “Oh, dragă, ți-am spus că va trebui să coboare cu picioarele pe pământ.”
Cristina a chicotit și ea. “Desigur. Nu e nimic surprinzător. Bine că măcar ai găsit cu ce să te ocupi după ce ai fugit prostește.” Ana tăcea.
Dar abia auzind cum i se adresau, zâmbetul său arogant a dispărut încet de pe față 📖
„Bună seara, doamna director. Masa dumneavoastră este pregătită,” spuse maitre d’hotel-ul, apropiindu-se de Ana cu o reverență ușoară. „Domnul Popescu de la Ministerul Economiei v-a trimis deja un mesaj că va întârzia aproximativ zece minute.”
Ana înclină capul într-un gest elegant.
„Mulțumesc, Andrei. Te rog să-l conduci când sosește. Între timp,” ea se întoarse spre Victor și Cristina cu un zâmbet politicos, „aș dori să ofer cină foștilor mei… cunoștințe. La masa de lângă fereastră, te rog.”
Victor înghiți în sec, privirea lui alunecând de la Ana la maitre d’hotel și înapoi.
„Tu ești… directoarea?”
„Proprietara, de fapt,” răspunse Ana, aranjându-și discret colierul cu perle naturale. „Lanțul Elegance include acum cinci restaurante în țară. Acest local este primul și preferatul meu.”
Șocul de pe fața lui Victor era atât de evident încât Ana trebui să-și înăbușe un zâmbet. Cristina stătea acum perfect nemișcată, unghiile ei încetaseră să mai bată în meniu.
„Dar cum… Când ai plecat, nu aveai nimic,” bolborosi Victor. „Ți-am blocat toate conturile. Am făcut tot ce am putut ca să…”
„Ca să mă îngenunchezi?” termină Ana fraza pentru el. „Da, știu. A fost primul tău impuls când ți-am spus că vreau divorțul. Dar, Victor, tu mereu ai uitat că înainte de a ne căsători, eu aveam deja propria mea afacere. Micuță, dar profitabilă.”
„Acel mic bufet?” Cristina își reveni din șoc, reușind să adopte din nou tonul disprețuitor. „Era doar o cocioabă la marginea orașului.”
„Era un început,” corectă Ana. „Un început pe care l-am abandonat când Victor m-a convins că ar trebui să mă concentrez pe rolul de soție perfectă. Greșeala mea. Dar am reparat-o.”
Ana făcu un gest, iar Andrei știu imediat ce să facă. Le arătă lui Victor și Cristinei masa de lângă fereastră, iar ei o urmară în tăcere, ca niște elevi certați.
„Așadar, ce te-a adus în restaurantul meu în această seară?” întrebă Ana, așezându-se pentru un moment la masa lor. „Aniversarea voastră?”
Victor se foi pe scaun, disconfortul său evident.
„De fapt, voiam să sărbătorim că am primit o ofertă bună pentru casa din suburbs,” răspunse el, evitând privirea Anei. „Trebuie să vindem. Firma nu merge prea bine în ultima vreme.”
„Înțeleg,” spuse Ana, și chiar înțelegea. Firma lor de import-export, pe care o construiseră împreună, dar care rămăsese lui Victor după divorț, avea probleme. Știa asta din cercurile de afaceri. „Îmi pare rău să aud.”
„Nu ai de ce să-ți pară rău!” sări Cristina, prea repede și prea tare, atrăgând priviri din jur. „Ne descurcăm perfect! Doar restructurăm puțin.”
Ana dădu din cap, alegând să nu menționeze că știa și despre procesul de insolvență pe care firma îl depusese săptămâna trecută. Unele victorii nu trebuie sărbătorite.
„Vă recomand fileul de șalău. E specialitatea noastră în această seară,” spuse ea, ridicându-se. „Masa e din partea casei, bineînțeles.”
Victor o privea acum cu o expresie pe care Ana o recunoscu bine. Era aceeași privire pe care o avusese când ea, după zece ani de căsnicie, îi spusese că vrea să divorțeze. Un amestec de neîncredere, furie și, cel mai dureros pentru orgoliul lui, șoc pentru că nu mai avea control asupra situației.
„Ana,” spuse el, coborând vocea. „Putem vorbi în privat pentru un moment?”
Cristina se încruntă, dar nu îndrăzni să protesteze.
„Desigur,” răspunse Ana. „Biroul meu e la etaj. Te rog să mă urmezi.”
În timp ce urcau scările, Ana simți privirile curioase ale personalului. Toți știau povestea ei, știau cine era Victor. Unii dintre ei lucraseră pentru ea de la început, când ea, cu economiile ascunse pe care reușise să le salveze din căsnicie și cu un împrumut de la sora ei, deschisese primul restaurant – mic, modest, dar cu o viziune clară.
Biroul Anei era elegant, cu mobilier din lemn masiv și o panoramă superbă a orașului noaptea. Victor se opri în mijlocul camerei, privind în jur ca și cum încerca să găsească indicii despre cum reușise fosta lui soție să construiască tot ce vedea.
„Arăți bine,” spuse el în cele din urmă. „Viața te prinde bine.”
„Libertatea mă prinde bine,” îl corectă Ana, așezându-se la birou. „Cu ce te pot ajuta, Victor?”
El își frecă ceafa, un gest pe care îl făcea mereu când era în dificultate.
„Sunt într-o situație complicată, Ana. Firma… nu merge bine. Am pierdut contractele mari cu Europa de Vest și…”
„Și vrei bani,” termină Ana fraza pentru el, zâmbind trist. „Cât de ironic. Acum cinci ani, când te-am rugat să mă lași să păstrez măcar acțiunile mele din firmă, mi-ai spus că nu merit nimic pentru că ‘n-ai contribuit cu nimic real la afacere.’ Îți amintești?”
Victor își lăsă privirea în jos.
„Am fost furios atunci. Nu gândeam limpede.”
„Nu, Victor. Ai fost exact cine ești mereu – un bărbat convins că merită totul doar pentru că există.” Ana își aranjă o șuviță de păr. „Bănuiesc că Cristina a descoperit deja asta.”
„Nu înțelegi,” insistă el. „Am datorii serioase. Oameni care vor banii lor. Nu e doar despre mine, e și despre ea. Ar putea rămâne pe stradă.”
Ana îl privi lung, căutând în ochii lui ceva din bărbatul pe care îl iubise cândva. Nu găsi nimic.
„Așa cum ai lăsat-o pe mama ta când a avut nevoie de bani pentru operație?” întrebă ea încet. „Așa cum ai lăsat-o pe sora ta când a divorțat și avea nevoie de un loc unde să stea cu cei doi copii? Așa cum m-ai lăsat pe mine, fără nimic, după zece ani în care mi-am pus cariera în așteptare pentru visele tale?”
Victor nu răspunse.
„Am avut norocul să am o soră care m-a primit în casa ei. Am avut norocul să întâlnesc un bancher care a crezut în ideea mea de afacere. Am avut norocul să am talent și determinare,” continuă Ana. „Dar mai presus de toate, am avut curajul să plec. Cristina a ales să fie amanta ta când erai căsătorit cu mine, apoi să fie soția ta când lucrurile mergeau bine. Acum e timpul ei să decidă ce va fi mai departe.”
Ana deschise sertarul biroului și scoase un card de vizită pe care îl împinse spre Victor.
„Acesta este numărul unui bun avocat de insolvență. Te va ajuta să treci prin proces cu pierderi minime. Îți pot oferi și un job aici, dacă ești dispus să muncești onest – avem nevoie mereu de manageri buni pentru aprovizionare.”
Victor privi cardul de vizită ca și cum era un șarpe veninos.
„Îmi oferi un job? Tu? Mie?”
„Îți ofer o șansă, Victor. Mai mult decât mi-ai oferit tu vreodată.”
Telefonul de pe birou sună discret. Ana răspunse.
„Da, Andrei? A sosit ministrul? Excelent, spune-i că vin imediat.” Închise și se ridică. „Trebuie să plec. Ai o seară plăcută cu Cristina. Și gândește-te la oferta mea.”
La ușă, se opri și se întoarse spre fostul ei soț, care părea acum mai mic, mai în vârstă și infinit mai pierdut decât și-l amintea.
„Știi care a fost cel mai important lucru pe care l-am învățat după divorțul nostru, Victor? Că fericirea nu stă niciodată în răzbunare. Când am plecat, am jurat că voi avea succes doar ca să-ți arăt ce ai pierdut, să te fac să suferi cum am suferit eu. Dar pe măsură ce am construit acest business, am realizat că nu mai contezi. Succesul meu nu mai are nicio legătură cu tine. Și asta, Victor, e cea mai dulce victorie.”
Cristina aștepta la masa lor, sorbind nervos dintr-un pahar de vin scump, privind cum Ana cobora elegantă scările și se îndrepta spre o masă unde un bărbat în costum se ridică să o întâmpine. Când Victor se întoarse în cele din urmă, avea o expresie pe care Cristina n-o mai văzuse niciodată – o combinație de rușine, regret și, poate pentru prima dată, respect adevărat.
„Ce ți-a spus?” întrebă Cristina, încercând să-și ascundă anxietatea.
Victor privi lung spre masa unde Ana discuta acum animat cu ministrul, gesticulând cu mâinile ei expresive, radiind încredere și putere autentică.
„Mi-a arătat un viitor posibil,” răspunse el în cele din urmă. „Și mi-a oferit o cale de ieșire din trecut.”
În acea seară, când Ana se întoarse acasă în apartamentul ei spațios cu vedere la parc, nu se gândi la Victor sau la expresia lui de umilință. Se gândi la fata care fusese cândva, speriată să își urmeze visele, constant asigurată că nu era suficient de bună, de inteligentă, de capabilă. La fata care crezuse că are nevoie de un bărbat ca Victor pentru a reuși în viață.
Zâmbi propriei reflecții în oglindă în timp ce își dădea jos cerceii de diamant. Nu, ea nu câștigase pentru că îl văzuse pe Victor îngenuncheat. Câștigase în momentul în care înțelesese că aprobarea lui nu mai însemna nimic pentru ea.
Și această victorie, această libertate totală de a fi exact cine era mereu menită să fie, valora mai mult decât toate restaurantele din lume.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.