Anghelina Dumitru își șterse mâinile umede pe șorț și, gemând de durerea de spate, se îndreptă spre ușă. Cineva sunase timid, dar insistent, pentru a treia oară. Fusese ocupată cu spălatul geamurilor și nu ajunsese imediat în hol.
Când deschise, în fața ei stătea o tânără palidă, cu ochii obosiți, dar deosebit de drăguță.
— Doamna Anghelina, am auzit că aveți o cameră de închiriat…
— Of, vecinii ăștia, mereu trimit pe cineva la mine! Nu închiriez și niciodată n-am închiriat!
— Dar mi s-a spus că aveți trei camere…
— Și ce dacă? Trebuie neapărat să dau una cuiva? M-am obișnuit singură.
— Îmi cer scuze… Am auzit că sunteți credincioasă și m-am gândit…
Lacrimile îi umplură ochii și, cu umerii tremurând, fata întoarse spatele.
— Stai! N-am spus că nu vreau să te ajut! Intra, să discutăm. Cum te cheamă?
— Elvira.
— „Fântână de apă.” Tatăl tău a fost, poate, hidrolog?
— N-am tată. Nici mamă. Am crescut la casa de copii. M-au găsit abandondată în scara unui bloc, nici o lună nu aveam.
Anghelina oftă.
— Hai, să mâncăm și să povestim. Ți-e foame?
— Am cumpărat un pateu…
— Pateu?! Ah, tineretul ăsta, nici nu vă gândiți la sănătate! Uite, am supă de mazăre. Și după ce mâncăm, mă vei ajuta să termin geamul.
— Doamna Anghelina, aș putea face altceva? Mi-e teamă să nu cad de pe pervaz… sunt însărcinată.
— Și mai bine! O gravidă îmi mai lipsea! Te-ai ales cu el așa, fără plan?
— Sunt măritată. Dima e din același orfelinat. Dar l-au luat în armată, iar proprietara m-a dat afară când a aflat că sunt însărcinată.
Anghelina își încrucișă brațele, măsurând-o din priviri.
— Of, împrejurări… Ce să fac cu tine? Să-mi mut patul în camera lui Tavi? Bine, îți dau camera mea. Și să nu aud de bani! Mai bine du-te să-ți iei lucrurile.
— Sunt deja la ușa blocului.
Și astfel, în casă nu mai locuia singură…
Un cămin regăsit
Elvira își continua studiile pentru a deveni designer, iar Anghelina își câștiga traiul vânzând dantelărie la piață. Împărțeau grijile gospodăriei, iar sâmbăta lucrau în grădină. Duminica, Anghelina mergea la biserică, iar Elvira îi scria lui Dima.
Într-o sâmbătă, Elvira obosi repede. Anghelina o trimise în casă să se odihnească, dar curând îi auzi strigătul sfâșietor:
— Mamă! Mamă! Vino repede!
Cu inima bătându-i nebunește, uitând de durerile de picioare, Anghelina alergă spre casă. Elvira gemea, ținându-se de burtă.
— Încă e prea devreme! Doamne, roagă-te pentru mine!
Anghelina plângea și se ruga în gând, în timp ce un vecin le ducea la maternitate.
A doua zi, când a sunat la spital, o asistentă i-a spus:
— E în regulă cu fiica dumneavoastră. Nu mai există risc de avort, dar va rămâne internată câteva săptămâni.
„Fiica dumneavoastră…” Cuvintele îi încălzeau inima.
După externare, într-o noapte lungă de povești, Elvira i-a arătat o fotografie cu Dima.
— E aici, al doilea din dreapta.
— E frumos, murmură Anghelina, fără să distingă trăsăturile.
— Tanti Anghelina, de ce nu ai nicio fotografie cu soțul tău?
— Le-am ascuns… Mă apucau lacrimile. Dar ar trebui să-i ceri lui Dima o poză clară. Avem rame prin casă.
Minunea de Crăciun
Ajunul Crăciunului a adus emoție și pregătiri. Dar seara, Elvira s-a oprit brusc, ținându-se de spate.
— Tanti Anghelina, cheamă salvarea. Mă apucă nașterea.
— Cum, draga mea?! Încă nu e timpul!
— Se pare că am greșit… repede!
Pe 7 ianuarie, de Nașterea Domnului, Elvira a adus pe lume o fetiță, iar Anghelina a trimis imediat o telegramă lui Dima.
Lunile ce au urmat au fost pline de nopți nedormite, zâmbete și grijile dulci ale maternității. Cu aprobarea lui Dimitri, fetița a fost botezată Anghelina.
Într-o zi de iarnă surprinzător de caldă, Anghelina se întorcea de la piață. În casă, pe masă, observă o fotografie înrămată. O ridică și zâmbi:
— A găsit-o… A ales una cu Sashu cel tânăr. Tinerilor nu le place să-i vadă pe cei bătrâni.
Când Elvira reveni cu fetița de la plimbare, Anghelina ridică fotografia:
— Cum ai descoperit unde am ascuns pozele?
— Pozele? Mi-ați spus să-i cer lui Dima o fotografie clară… a mers special la studio.
Anghelina simți cum i se taie respirația. Privirea i se încețoșă, mâinile îi tremurau.
— Mamă! Ce-ai pățit? Uită-te la mine!
— Elvira… deschide dulapul… pe raftul de sus… adu fotografiile… toate!
Tânăra reveni cu un teanc de albume și rame prăfuite. Cu mâinile tremurânde, Anghelina compară fotografia lui Dima cu una veche.
— Doamne… cine e? Dima? Nu… e Sashu al meu!
— Nu înțeleg…
— Unde s-a născut Dima?
— Nu știu. A fost adus la orfelinatul nostru de la Chișinău… după un accident de tren.
Anghelina își acoperi gura cu mâinile.
— Dumnezeule! Mi-au arătat un trup… l-am recunoscut doar după haine… Dar Mihăiță al meu a trăit! E viu! Soția și fiica lui sunt aici, iar eu nu am știut!
Elvira, șocată, începu să tremure.
— Mamă… dar bășica? Între cot și antebraț? Are o bășică în formă de stea…
Anghelina simți un nod în gât.
— E acolo? Spune-mi, e acolo?
— Da… mamă, da!
Cele două femei izbucniră în plâns, îmbrățișându-se strâns.
În camera alăturată, micuța Anghelina scâncea, cerându-și dreptul la iubire. Iar bunica, regăsindu-și fiul pierdut, știa că, în sfârșit, nu mai era singură.