El fusese aici de multe ori, și de fiecare dată acest loc îi trezea doar un sentiment neplăcut de iritare și oboseală. Întotdeauna prefera să urce pe scări, fără a folosi liftul. În lift călătoreau adesea alții, iar el nu avea nicio dorință să se intersecteze cu alți pacienți sau doctori.
Îi plăcea să urce pe scări pentru ca nimeni să nu-i privească fața și să nu-i pună întrebări, nici măcar politicoase. De data aceasta avea în mâini un buchet de flori, din cele pe care le cumpărase în grabă pe drum. Trandafiri mici, albi ca pereții spitalului.
Știa că Larisa probabil nu va putea să-i vadă sau să le simtă mirosul, dar ar fi fost ciudat să apară în fața medicilor și rudelor fără flori. Mai ales acum, când soția lui zăcea muribundă de o lună. Florile păreau o risipă de bani, dar Chiril își strânse dinții, cumva trebuia să mențină aparența de soț grijuliu.
Pe coridorul clinicii fu întâmpinat de o lumină albă, strălucitoare. Chiril se strâmbă și-și miji ochii, după aventurile nocturne ochii îl usturau. Seara și noaptea și le petrecuse într-un bar cu prietenii, fumând narghilea, bând, amintindu-și de vremurile de odinioară, când viața nu era atât de complicată și încurcată.
În timp ce Chiril urca scările, gândurile lui începură să se întoarcă la realitatea grea. Fiecare zi pe care Larisa o petrecea în această clinică privată îl costa o sumă mare. În mintea lui apăreau din când în când cifrele pe care medicii le pronunțaseră la primele consultații.
Tot acest echipament, îngrijirea, procedurile, fiecare zi a șederii ei aici, îi luau banii din buzunar. Bani pe care i-ar fi putut folosi cu totul altfel. Cu fiecare pas în sus, Chiril realiza tot mai clar că iritarea lui creștea.
Cât timp va mai dura asta? Larisa nu mai arătase semne de îmbunătățire de mult timp, dar toți din jur continuau să vorbească despre prognoze optimiste, ceea ce necesita investiții considerabile. Desigur, în fața părinților Larisei și a medicilor, el părea grijuliu, dar în interior nemulțumirea creștea tot mai mult.
Se gândea la oportunitățile care s-ar deschide dacă Larisa ar muri, apartamentul ei, banii, toate proprietățile și afacerea, toate i-ar rămâne lui.
Intrând în salon, s-a aplecat peste soția sa muribundă și i-a spus ceea ce niciodată înainte nu ar fi îndrăznit să-i spună în față. Dar el nu bănuia că CINEVA SE ASCUNDEA sub pat și auzea totul… 📖
CONTINUAREA 👇
„Larisa,” șopti Chiril, verificând mai întâi dacă ușa era închisă. „Știi ce mă gândeam pe drum încoace? Cât de mult mi-aș dori să se termine odată toată această poveste. Sunt epuizat. Nu mai suport. Fiecare zi petrecută aici costă o avere, banii noștri, banii mei se scurg pe nimic.”
Vocea lui era joasă, aproape un șuierat, în timp ce privea chipul palid al soției sale. Tuburile și aparatele conectate la ea bâzâiau în liniștea camerei. Larisa părea imobilă, doar pieptul ei se ridica și cobora ușor în ritmul mecanic al respiratorului.
„Doctorul Stanciu mi-a spus astăzi că s-ar putea să mai ai nevoie de încă două luni de tratament. Două luni! Îți dai seama? Asta înseamnă că va trebui să vând mașina sau să iau un credit. Și pentru ce? Ca să prelungim ceva ce e inevitabil?”
Chiril puse trandafirii albi pe noptieră și se așeză pe scaunul de lângă pat. Își trecu mâna prin păr și oftă adânc.
„Am fost la notar săptămâna trecută. Testamentul tău e în regulă, totul va veni la mine. Apartamentul din centru, acțiunile companiei, conturile bancare. Toată moștenirea de la părinții tăi.”
Un zâmbet rece îi apăru pe buze.
„Îți amintești când ți-am propus să facem testamentul? Credeai că e doar o formalitate, că ne vom trăi împreună bătrânețea. Ce naivă erai, Larisa.”
El se aplecă mai aproape de urechea ei.
„Adevărul e că n-am iubit-o niciodată. Te-am luat pentru banii și poziția ta. Iar acum, știi ce? Alina mă așteaptă. Da, secretara ta. Ironic, nu? Suntem împreună de aproape un an. Ea chiar mă înțelege, nu ca tine cu eternele tale reproșuri și așteptări imposibile.”
Sub pat, Mihai, fratele mai mic al Larisei, rămase nemișcat, abia îndrăznind să respire. Venise mai devreme să lase un cadou pentru sora lui – un mic îngeraș de porțelan pe care îl cumpărase dintr-un anticariat. Când auzise pașii cuiva apropiindu-se, intrase în panică. Medicii îi spuseseră clar că ora de vizită trecuse, iar el nu voia să fie dat afară. Fără să se gândească prea mult, se strecurase sub pat, sperând că persoana va pleca rapid.
Dar persoana era Chiril. Și ceea ce auzea acum îi îngheța sângele în vene.
„Medicii cred că nu mai ai mult,” continuă Chiril, privind monitoarele care înregistrau semnele vitale ale Larisei. „Dar eu cred că ești mai puternică decât arăți. Întotdeauna ai fost încăpățânată, luptătoare. De aceea am și avut atâtea certuri.”
El își încrucișă brațele.
„Știi ce? Uneori mă întreb dacă nu cumva ești conștientă de tot ce se întâmplă în jurul tău. Dacă nu auzi tot ce-ți spun. Doctorul Stanciu zicea că e posibil, că pacienții în comă pot auzi. Dar ce mai contează acum? În curând va fi totul terminat.”
Chiril se ridică și se apropie de geam, privind afară la orașul care începea să se lumineze în amurg.
„Trebuie doar să am răbdare. Alina vrea să plecăm în Maldive după… știi tu. Are dreptate, vom avea nevoie de o vacanță după toată această perioadă stresantă.”
Sub pat, Mihai simțea cum furia îi cuprinde fiecare celulă din corp. Dorea să iasă, să-l înfrunte pe Chiril, să-l denunțe familiei și autorităților. Dar instinctul îi spunea că trebuie să rămână ascuns, să adune cât mai multe informații.
„Ah, și încă ceva,” Chiril se întoarse din nou spre Larisa, vocea lui căpătând un ton mai dur. „Acele documente pentru transferul companiei… știu că le-ai ascuns înainte de accident. Le-am căutat peste tot. În birou, acasă, în seiful de la bancă. Nicăieri. Unde sunt, Larisa? Unde le-ai pus?”
El prinse mâna inertă a Larisei și o strânse cu putere.
„Pentru că, vezi tu, fără ele, totul se complică. Notarul mi-a spus că fără semnătura ta, transferul acțiunilor poate dura luni întregi. Și nu am timp de așteptat.”
În acel moment, monitorul care măsura pulsul Larisei începu să emită un sunet diferit. Ritmul cardiac creștea. Chiril privea uimit ecranul.
„Ce naiba…?” murmură el, lăsând mâna Larisei să cadă.
Sub pat, Mihai zâmbi involuntar. „Te aude, nenorocitule,” gândi el. „Te aude perfect.”
Ușa salonului se deschise brusc și asistenta Claudia, o femeie robustă cu peste douăzeci de ani de experiență, intră grăbită.
„S-a întâmplat ceva?” întrebă ea, verificând rapid monitoarele. „A avut o creștere bruscă a ritmului cardiac.”
Chiril își recompuse rapid expresia, transformând-o într-una de îngrijorare.
„Nu știu, vorbeam doar cu ea, îi spuneam cât de mult îmi lipsește acasă,” minți el cu ușurință.
Claudia verifică perfuzia și notă ceva în fișa medicală.
„E posibil să vă fi auzit. Pacienții în starea doamnei Larisa pot reacționa la stimuli emoționali, la voci familiare. E un semn bun.”
„Un semn bun?” repetă Chiril, încercând să pară încurajat, deși în interiorul său simțea panică.
„Da, arată activitate cerebrală. Continuați să-i vorbiți, e important.”
Claudia mai verifică o dată monitoarele, apoi ieși din salon, lăsându-l pe Chiril din nou singur cu Larisa – și cu Mihai ascuns sub pat.
După ce ușa se închise, Chiril se apropie din nou de Larisa, dar de data aceasta vocea lui era complet schimbată. Blândă, plină de grijă, ca și cum ar fi știut că cineva îl putea auzi.
„Draga mea, te rog să te faci bine. Avem atâtea planuri împreună. Te iubesc atât de mult.”
Dar monitorul nu mai reacționa ca înainte. Ritmul cardiac al Larisei revenise la normal.
Chiril privi ceasul și oftă.
„Trebuie să plec acum. Am o întâlnire… de afaceri. Voi reveni mâine.”
Când ușa se închise în urma lui, Mihai rămase nemișcat încă câteva minute, ascultând sunetele regulate ale aparatelor care țineau în viață pe sora lui. Apoi, încet, se strecură de sub pat.
Stând în picioare lângă Larisa, Mihai simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Luă mâna surorii sale și o strânse ușor.
„L-am auzit, Lari. L-am auzit pe tot. Știu ce planuri are. Dar nu-ți face griji, voi avea grijă de tine. Nu voi lăsa să ți se întâmple nimic rău.”
Mihai scoase telefonul și verifică ceva.
„Aplicația de înregistrare a funcționat perfect. Am totul, de la început până la sfârșit. Fiecare cuvânt pe care ți l-a spus.”
El se aplecă și îi șopti la ureche:
„Luptă, sora mea. Luptă să te trezești. Avem multe de rezolvat împreună.”
Apoi, mai mult pentru sine, adăugă:
„Iar eu am o vizită de făcut la prietenul meu, procurorul Neagu. Cred că va fi foarte interesat de înregistrarea asta.”
Mihai puse mica figurină de îngeraș pe noptieră, lângă trandafirii albi, și ieși din salon cu pași hotărâți, lăsând în urmă doar sunetul ritmic al aparatelor și o nouă speranță pentru Larisa.
În timp ce cobora scările clinicii, aceleași scări pe care urcase Chiril cu câteva zeci de minute în urmă, Mihai simțea cum o determinare rece îi cuprinde întreaga ființă. Planul lui Chiril era pe cale să se destrame, iar primele semne ale dreptății începeau să se întrezărească.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.