La înmormântarea micuței fetițe, tot orașul s-a adunat pentru a o conduce pe ultimul ei drum. Fețele triste ale părinților și prietenilor reflectau gravitatea momentului, iar aerul era îmbibat cu mirosul amar al florilor și cu lacrimi.
Deodată, când preotul a început să citească cuvintele de mângâiere, un corb negru a zburat de pe gard și a aterizat pe sicriul fetiței. Ochii lui păreau să strălucească cu o lumină misterioasă.
Oamenii au început să șoptească, simțind tensiunea crescândă. La început, au crezut că e doar o pasăre sălbatică, dar curând a devenit evident că se întâmplă ceva neobișnuit.
În aceeași secundă când corbul s-a așezat pe sicriu, toți cei prezenți parcă au înghețat pe loc. Privirile lor fixate pe pasărea neagră, ei păreau hipnotizați, incapabili să-și întoarcă ochii.
Când cei prezenți și-au revenit, au simțit că acest corb negru nu era doar o pasăre și au AMUȚIT de ceea ce au văzut…….
Corbul privea fix spre mulțimea adunată, iar ochii săi nu erau ai unei păsări obișnuite. Erau umani, de un albastru-violet intens, identici cu cei ai Irinei, fetița din sicriu. Părinții ei, Andrei și Maria, au fost primii care au observat acest detaliu șocant.
„Ochii ei,” a șoptit Maria, mama Irinei, printre suspine. „Sunt ochii ei!”
Bunica fetiței, o femeie bătrână îmbrăcată complet în negru, s-a apropiat încet de sicriu. Era Elena, despre care sătenii spuneau că deține înțelepciunea vechilor credințe, a tradițiilor pe care mulți le uitaseră. Cu mâinile tremurânde, ea a făcut semnul crucii.
„Nu vă fie teamă,” a spus ea cu o voce care părea să vină din altă lume. „Sufletul ei nu vrea să plece încă. Are ceva de spus.”
Corbul și-a întins aripile negre și a început să bată din ele ușor, fără să se ridice de pe sicriu. Vântul s-a intensificat brusc, iar norii s-au adunat deasupra cimitirului, întunecând cerul într-un mod nefiresc pentru acea oră din zi.
„Ce se întâmplă?” a întrebat preotul, făcând un pas înapoi, ținându-și Biblia strâns la piept.
Părinții Irinei stăteau nemișcați, înmărmuriți, cu ochii fixați pe pasărea neagră care părea să le privească sufletul. Irina fusese o fetiță specială, toți știau asta. Avea doar zece ani când o boală necruțătoare i-a curmat viața, dar în acei puțini ani arătase o înțelepciune care îi uimise pe toți cei din jurul ei. Vorbea adesea despre visele sale, despre figuri și locuri pe care nu le văzuse niciodată, despre lucruri pe care nu avea cum să le știe.
Corbul a început să emită sunete ciudate, care nu semănau cu croncănitul obișnuit al acestor păsări. Erau mai degrabă ca niște șoapte, frânturi de cuvinte pe care nimeni nu le putea înțelege complet, dar care provocau fiori tuturor celor prezenți.
Bunica Elena a făcut un pas înainte, întinzând mâna spre corb fără teamă.
„Spune-ne, copilă, de ce nu poți găsi liniștea?” a întrebat ea, de parcă ar fi vorbit direct cu Irina.
În acel moment, corbul a deschis ciocul și, spre uimirea tuturor, a rostit clar: „Pădurea. Cabana. Adevăr.”
Vocile și țipetele de uimire s-au ridicat din mulțime. Unii s-au dat înapoi speriați, făcându-și cruci sau îngenunchind. Alții, hipnotizați de strania apariție, au rămas nemișcați. Preotul a început să se roage cu voce tare, stropind cu apă sfințită în direcția corbului.
Andrei, tatăl Irinei, a pășit înainte, cu fața palidă dar hotărâtă.
„Ce vrei să spui?” a întrebat el, adresându-se direct păsării. „Ce cabană?”
Corbul și-a întors capul spre el, fixându-l cu privirea aceea familiară care îi sfâșia inima.
„Jurnalul,” a croncănit pasărea, dar în cuvânt se putea auzi clar vocea Irinei. „Sub podea.”
Maria a izbucnit în plâns, recunoscând timbrul vocii fiicei sale. Andrei a îmbrățișat-o, încercând să o susțină, deși propriile lui picioare abia îl mai țineau.
„Trebuie să mergem acolo,” a șoptit Elena, bunica. „La cabana din pădure. Acolo unde mergeați în vacanțe.”
Andrei a încuviințat mut. Cabana din pădure fusese locul lor special, unde petrecuseră multe veri fericite. Ultima oară fuseseră acolo cu trei luni înainte ca Irina să se îmbolnăvească. Ea iubea acel loc, spunea mereu că acolo se simte mai aproape de natură, mai conectată cu lumea din jur.
Corbul a bătut încă o dată din aripi, mai puternic de această dată, ridicându-se ușor de pe sicriu. A zburat în cercuri deasupra mulțimii, apoi s-a îndreptat spre marginea pădurii care mărginea cimitirul, dispărând printre copaci.
Înmormântarea a continuat într-o atmosferă apăsătoare, plină de șoapte și teorii, de frică și uimire. Nimeni nu mai văzuse vreodată așa ceva. Oamenii își făceau cruci, bătrânele din sat vorbeau despre semne și prevestiri, iar cei mai tineri filmau cu telefoanele, nevenindu-le să creadă ce văzuseră.
După ce sicriul a fost coborât în groapă și ultimele cuvinte au fost rostite, Andrei, Maria și bunica Elena s-au retras la casa lor. Stăteau în jurul mesei din bucătărie, în tăcere, încă procesând evenimentele bizare ale zilei.
„Trebuie să mergem la cabană,” a spus în cele din urmă Andrei. „Chiar acum.”
„E prea târziu,” a răspuns Maria, privind pe fereastră la întunericul care se așternea. „Vom merge mâine dimineață.”
„Nu!” a intervenit Elena, cu o vehemență care i-a surprins pe amândoi. „Trebuie să mergem acum. Sufletul ei nu găsește liniștea. Fiecare clipă contează.”
Au pornit spre cabană cu mașina lui Andrei, străbătând drumul forestier accidentat în lumina farurilor. Pădurea părea mai întunecată și mai densă ca niciodată, copacii proiectând umbre lungi și amenințătoare.
Cabana era exact așa cum o lăsaseră ultima oară – o construcție modestă din lemn, cu două camere și o verandă care dădea spre un mic lac. De îndată ce au coborât din mașină, au simțit prezența corbului. Era acolo, stând pe acoperișul cabanei, privind spre ei cu aceiași ochi albaștri-violet.
Au intrat în cabană cu inimile bătând puternic. Andrei a aprins lămpile cu petrol, umplând încăperea cu o lumină caldă, tremurătoare. Totul era acoperit de un strat subțire de praf, neatins de luni întregi.
„Jurnalul sub podea,” a murmurat Maria. „Camera Irinei.”
Au mers în camera mică unde dormea Irina când veneau aici. Patul simplu, biblioteca cu cărțile ei preferate, desenele prinse pe pereți – totul era exact cum lăsase ea. Andrei s-a aplecat și a început să examineze podeaua de lemn, căutând semne, orice ar fi putut indica un loc secret.
„Aici!” a strigat el dintr-odată, observând o scândură care părea ușor mai ridicată decât celelalte. A scos briceagul din buzunar și a ridicat-o cu grijă.
Dedesubt, într-un spațiu mic, era un jurnal cu copertă din piele, legat cu o panglică roșie. Maria l-a luat cu mâini tremurânde și l-a deschis.
„E jurnalul Irinei,” a șoptit ea, recunoscând scrisul ordonat al fiicei sale.
Au început să citească împreună, iar cu fiecare pagină, fețele lor deveneau tot mai palide. Jurnalul conținea mai mult decât gândurile obișnuite ale unei fetițe de zece ani. Erau observații precise despre oamenii din sat, secrete pe care Irina le aflase din întâmplare, dar cel mai șocant era ultima însemnare, făcută chiar înainte ca ea să se îmbolnăvească:
„Azi l-am văzut pe unchiul Vasile la pădure. Era cu domnul doctor și vorbeau despre plante. Unchiul i-a dat doctorului o plantă ciudată, cu frunze roșiatice. Doctorul a spus că e perfect pentru ‘experiment’. M-au văzut și s-au speriat foarte tare. Unchiul Vasile a spus că e doar un joc între adulți și că nu trebuie să spun nimănui. Dar nu pare un joc. Doctorul m-a privit ciudat și a spus că îmi va da o surpriză data viitoare când voi merge la control.”
Andrei a simțit cum i se taie respirația. Vasile era fratele său, un botanist pasionat care studia plantele din pădure. Doctorul Munteanu era medicul de familie care o tratase pe Irina când se îmbolnăvise – același doctor care nu reușise să identifice cauza bolii ei și care îi administrase tratamente experimentale care, în loc să o ajute, păreau să îi agraveze starea.
„Nu se poate,” a șoptit el, simțind cum furia și durerea îl copleșesc. „Nu ar fi putut… nu propriul meu frate…”
„Otravă,” a spus bunica Elena, cu o voce care nu mai tremura acum. „Plantele acestea pot fi mortale dacă sunt administrate în doze mici, pe termen lung. Provoacă simptome care seamănă cu o boală degenerativă. Nimeni nu ar suspecta.”
Maria a lăsat jurnalul să-i cadă din mâini și s-a prăbușit pe podea, scuturată de plâns. Andrei stătea nemișcat, mintea lui refuzând să accepte implicațiile a ceea ce tocmai descoperiseră.
Un țipăt ascuțit i-a făcut pe toți să tresară. Era corbul, care intrase pe fereastra deschisă și acum stătea pe pervaz, privindu-i fix.
„Dreptate,” a croncănit pasărea, și de această dată nu mai era nicio îndoială – era vocea Irinei, clară și pură, venind din ciocul corbului negru. „Dreptate.”
În dimineața următoare, poliția a descins la casa doctorului Munteanu și la cea a lui Vasile. Au găsit jurnalul de experimente al doctorului, care detalia folosirea unui extract toxic din plante rare, administrat pacienților sub forma unor „tratamente inovatoare”. Irina fusese doar una dintre victime, deși singura fatală până în acel moment.
Motivul? Bani și reputație. Doctorul Munteanu căuta un medicament revoluționar, iar Vasile îi furniza ingredientele, testând efectele pe pacienții neștiutori ai doctorului. Dacă ar fi reușit, ar fi devenit celebri și bogați.
La procesul care a urmat, corbul a apărut din nou, așezându-se pe balustrada sălii de judecată. Nimeni nu l-a alungat. Oamenii din sat spuneau că spiritul Irinei nu va găsi liniștea până când dreptatea nu va fi făcută. Iar când Vasile și doctorul Munteanu au fost condamnați la închisoare pe viață, corbul a dispărut la fel de misterios cum apăruse.
În locul unde fusese înmormântată Irina, familia a plantat un copac de tei, arborele ei preferat. Și în fiecare an, în ziua înmormântării, un corb singuratic vine și se așează pe ramurile lui, cântând o melodie dulce care nu seamănă deloc cu croncănitul obișnuit al corbilor.
Oamenii din sat au învățat să asculte cu atenție glasul naturii și să privească dincolo de aparențe. Pentru că uneori, adevărul și dreptatea vin în cele mai neașteptate forme – chiar și sub înfățișarea unei simple păsări negre, cu ochi de un albastru-violet, atât de asemănători cu cei ai unei fetițe care a știut prea multe.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.