— Nu te urca în mașina albastră… ea merge la cimitir… — cuvintele sumbre ale țigăncii au despicat brusc aerul, lăsând în urmă doar o tăcere apăsătoare…
Ania atunci doar a râs. “Ce absurditate… Ce preziceri?” — a gândit ea, fără să bănuiască măcar că aceste cuvinte vor reveni cândva în cel mai nepotrivit moment. Au trecut anii, și amintirea acelei ghicitori părea că a dispărut pentru totdeauna din viața ei. Dar destinul știe întotdeauna să se joace cu oamenii — cu fire invizibile împletește evenimentele astfel încât o întâlnire întâmplătoare poate răsturna totul.
În această noapte totul era ca de obicei — muzică, râsetele prietenilor, o ușoară beție. Sașko a deschis cu mândrie ușile bătrânei sale mașini, strălucind cu un zâmbet larg.
— Ei, ce ziceți, ne plimbăm, prieteni? Tata spune că mașina asta e ca nouă acum — poți să gonești și prin oraș! — a exclamat el bucuros, bătând pe capotă.
Ania a înghețat. În întuneric, abia luminat de un felinar întunecat, mașina părea complet obișnuită. Dar ceva înăuntru a tresărit brusc. O amintire abia perceptibilă, aproape imperceptibilă, ca dintr-o altă lume.
— Și ce culoare avea înainte? — a întrebat Ania, surprinzându-se pe sine, simțind cum vocea ei devine liniștită și tremurătoare.
— Albastră, — a răspuns Sașko, privind-o surprins. — Dar ce-i cu asta?
Inima Aniei a început să bată puternic. În interior totul a înghețat. Prin minte i-au trecut ca un fulger vechile cuvinte ale țigăncii: “Dacă te urci — nu mai ieși…
CONTINUAREA 👇
Ania a făcut un pas înapoi involuntar, încercând să-și păstreze calmul. Prietenii ei începuseră deja să se urce în mașina lui Sașko, râzând și împingându-se jucăuș.
— Hei, Ania, ce s-a întâmplat? Vii sau rămâi? strigă Maria, cea mai bună prietenă a ei, deja așezată pe bancheta din spate.
— Eu… nu mă simt prea bine, răspunse Ania, încercând să găsească o scuză plauzibilă. Cred că am băut prea mult. Mai bine iau un taxi.
Sașko se încruntă, privind-o confuz.
— Serios? Acum două minute erai perfect bine. Hai, urcă! Îți promit că voi conduce cu grijă.
Ania simți o presiune crescândă în piept. „Este ridicol”, își spuse în gând. „Sunt superstițioasă din cauza niște cuvinte spuse de o țigancă acum ani de zile?” Și totuși, nu putea ignora acel sentiment înfiorător, acea intuiție care o făcea să se țină departe de mașină.
— Nu, serios, nu pot. Mă simt amețită.
— Bine, cum vrei, răspunse Sașko, ridicând din umeri. Dar ratezi distracția!
Ceilalți prieteni protestară încă puțin, dar în cele din urmă cedară. Mașina pornit cu un huruit, dispărând curând la colțul străzii. Ania rămase singură în stradă, simțindu-se simultan ușurată și ridicolă.
Luă telefonul și comandă un taxi. În timp ce aștepta, se gândi la acea zi de acum cinci ani când, fiind încă studentă, mersese cu colegele de facultate la un târg. Acolo, o țigancă bătrână o oprise, privind-o cu niște ochi care păreau să vadă dincolo de suprafață.
„Nu te urca în mașina albastră… ea merge la cimitir… Dacă te urci — nu mai ieși…” spusese bătrâna, refuzând să accepte bani pentru această „ghicitură”. Atunci, Ania și prietenele ei râseseră, considerând totul o prostie.
Taxiul sosi, întrerupându-i gândurile. Ajunsă acasă, Ania se simți epuizată emoțional. Se prăbuși în pat și adormi imediat, visând curiozități amestecate cu țigănci bătrâne și mașini albastre.
Dimineața următoare, fu trezită de telefonul care suna insistent. Era Maria, vocea ei suna ciudat de tensionată.
— Ania? Ești trează?
— Acum da, răspunse ea, încă somnolentă. Ce s-a întâmplat?
O pauză lungă la celălalt capăt al firului o făcu pe Ania să se trezească complet.
— Maria? Ce s-a întâmplat?
— A fost un accident noaptea trecută, spuse Maria cu voce tremurătoare. După ce am plecat… mașina lui Sașko a derapat pe un drum de munte. Am ieșit de pe șosea.
Ania simți cum i se oprește inima.
— Sunteți bine? Spune-mi că sunteți toți bine!
— Eu și Dima suntem okay, câteva zgârieturi și sperieturi. Dar Sașko și Lena… sunt la terapie intensivă. E grav, Ania.
Mâinile Aniei începură să tremure. Lena, colega ei de cameră din primul an de facultate, o fată veselă și plină de viață care întotdeauna visa să devină medic…
— La ce spital sunt? Vin acum.
După ce închise, Ania rămase nemișcată câteva momente, încercând să proceseze totul. Cuvintele țigăncii îi răsunau acum în minte cu o claritate înfricoșătoare. Dacă s-ar fi urcat în mașină, ar fi fost și ea acum la terapie intensivă? Sau mai rău?
Scutură din cap, încercând să alunge gândurile superstițioase. „E doar o coincidență”, își spuse. „Accidentele se întâmplă. Nu are nicio legătură cu prezicerea aceea stupidă.”
La spital, îi găsi pe Maria și Dima în sala de așteptare. Maria avea un bandaj la frunte, iar Dima ținea brațul într-o poziție rigidă, probabil rănit. Ambii arătau epuizați și șocați.
— Ce s-a întâmplat exact? întrebă Ania, îmbrățișându-i pe amândoi cu grijă.
— Eram pe drumul spre cabana lui Dima, explică Maria. Sașko conducea puțin cam repede, dar nimic excesiv. Apoi, dintr-odată, a apărut un câine pe drum. Sașko a tras de volan să-l evite, și… am pierdut controlul. Mașina s-a răsturnat de câteva ori înainte de a se opri într-un copac.
Dima continuă:
— Eu și Maria am fost aruncați afară prin geamurile sparte. A fost îngrozitor, dar asta probabil ne-a salvat. Sașko și Lena au rămas prinși înăuntru. A durat aproape o oră până când pompierii i-au scos.
Ania își mușcă buza, simțind un val de vinovăție. De ce se simțea vinovată? Pentru că nu fusese acolo cu prietenii ei? Sau pentru că, într-un colț al minții, era recunoscătoare că ascultase de avertismentul ciudat?
— Pot să-i văd?
— Numai familia, pentru moment, răspunse Maria. Părinții lui Sașko sunt deja aici. Cei ai Lenei sunt în drum din alt oraș.
Ania se așeză lângă ei, pregătindu-se pentru o lungă așteptare. După câteva ore, un doctor ieși să vorbească cu familia lui Sașko. Din expresia lui gravă, vestea nu părea bună.
Mama lui Sașko izbucni în plâns, tatăl o susținu, îmbrățișând-o strâns. Medicul continua să vorbească, dar Ania nu putea auzi ce spunea. Nu avea nevoie. Expresiile de pe fețele lor spuneau totul.
Mai târziu în acea zi, aflară că Sașko nu supraviețuise rănilor. Lena rămăsese în comă, cu prognostic incert.
Înmormântarea lui Sașko avu loc trei zile mai târziu. Cerul era întunecat, amenințând cu ploaie – o atmosferă potrivită pentru tristețea care îi copleșea pe toți. Ania stătea în spate, simțindu-se ca o intrusă, ca și cum nu avea dreptul să fie acolo.
După ceremonie, în timp ce oamenii începeau să se împrăștie, Ania observă o figură familiară la marginea cimitirului. O femeie în vârstă, îmbrăcată în haine colorate, cu un batic legat în jurul capului. Inima Aniei sări o bătaie. Era imposibil, și totuși… părea să fie aceeași țigancă.
Fără să se gândească, Ania se îndreptă spre ea.
— Tu ești, nu-i așa? Tu mi-ai spus despre mașina albastră, acum cinci ani.
Bătrâna o privi cu ochi care păreau să conțină întreaga înțelepciune și tristețe a lumii.
— Unele lucruri sunt scrise, copilă. Nu le putem schimba. Putem doar să alegem cum răspundem la ele.
— De ce eu? De ce mi-ai spus mie și nu celorlalți? Poate Sașko ar fi fost mai atent dacă ar fi știut…
Țiganca clătină din cap.
— Fiecare primește avertismentele de care are nevoie, când are nevoie de ele. Unii ascultă, alții nu. Tu ai ascultat.
— Și acum ce? întrebă Ania, simțind lacrimi fierbinți curgându-i pe obraji. Trăiesc cu vinovăția că am supraviețuit în timp ce prietenul meu a murit?
— Vinovăția nu servește nimănui, copilă. Folosește această a doua șansă pentru ceva mai bun. Viața ta a fost cruțată dintr-un motiv.
Înainte ca Ania să poată răspunde, o voce o strigă din spate. Când se întoarse, văzu că era Maria, făcându-i semn să vină. Când privi din nou spre locul unde stătuse țiganca, femeia dispăruse, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.
— Cu cine vorbeai? întrebă Maria când Ania se apropie.
— Cu nimeni, răspunse ea încet. Doar… gândeam cu voce tare.
În zilele care urmară, Ania nu-și putea scoate din minte cuvintele țigăncii. „Viața ta a fost cruțată dintr-un motiv.” Ce motiv? Care era scopul ei?
O săptămână mai târziu, primi un telefon neașteptat de la spital. Lena se trezise din comă și întrebase de ea.
Când intră în salonul de spital, Ania aproape că nu-și recunoscu prietena. Lena, odinioară plină de viață și energie, părea acum fragilă și palidă, conectată la diverse aparate. Dar ochii ei, deși obosiți, încă aveau o scânteie.
— Hei, șopti Lena când o văzu pe Ania.
— Hei, răspunse Ania, luându-i mâna cu grijă. Cum te simți?
— Ca și cum aș fi fost lovită de un tren, zâmbi slab Lena. Dar sunt vie. Asta e ceea ce contează.
Ania dădu din cap, simțind un nod în gât.
— Îmi pare rău pentru Sașko, continuă Lena. Mi-au spus azi-dimineață.
— Da, a fost… greu pentru toată lumea.
Lena strânse mâna Aniei.
— Știi, când eram în comă, am avut un vis. Te-am văzut pe tine, stând la marginea drumului, refuzând să urci în mașină. Și apoi am văzut o femeie bătrână, îmbrăcată colorat, care-ți spunea ceva. A fost atât de vivid…
Ania rămase nemișcată, simțind un fior rece pe șira spinării.
— Probabil doar coincidență, nu? continuă Lena. Dar vreau să-ți mulțumesc.
— Să-mi mulțumești? Pentru ce?
— Nu știu exact. Doar simt că ar trebui să-ți mulțumesc. Ca și cum, într-un fel, ai vegheat asupra mea.
În acea noapte, Ania stătu trează mult timp, gândindu-se la tot ce se întâmplase. Poate țiganca avea dreptate. Poate viața ei fusese într-adevăr cruțată cu un scop. Și poate acel scop începea acum, cu ajutorul pe care-l putea oferi Lenei în recuperarea ei, și cu lecțiile pe care le învățase despre fragilitatea vieții și importanța de a asculta acea voce interioară care uneori știe lucruri pe care mintea rațională le respinge.
În dimineața următoare, luă o decizie. Se înscrise ca voluntar la spitalul unde era internată Lena, dorind să ajute și alți pacienți. Și într-o seară liniștită, câteva luni mai târziu, când stătea pe o bancă în parcul din fața spitalului, observă o bătrână vânzând flori la intrare.
Fără să ezite, se apropie și cumpără un buchet.
— Pentru o prietenă? întrebă bătrâna, cu un accent familiar.
Ania zâmbi, recunoscând-o imediat.
— Da. Și poate și pentru mine. Pentru a sărbători că am ascultat un avertisment dat cândva, demult.
Țiganca îi oferi buchetul, ochii ei întunecați strălucind cu o înțelepciune timpurie.
— Unii numesc asta superstiție, copilă. Alții îi spun intuiție. Eu îi spun destin. Indiferent de nume, este un dar. Folosește-l înțelept.
Ania luă florile și dădu din cap, simțind un sentiment de pace pe care nu-l mai avusese de mult timp. Uneori, cele mai întunecate avertismente pot duce la cele mai luminoase revelații. Și uneori, o mașină albastră este doar o mașină albastră – până când devine altceva, un punct de cotitură care schimbă totul.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.