Când a adus un străin în casa copilăriei lor, nu și-a imaginat că va trebui să aleagă între rolul de mamă și cel de soție…
Ioana privea cum Ana și Matei se jucau în curtea casei bunicești. Fetița culegea flori sălbatice, împletindu-le într-o cunună delicată, în timp ce băiatul alerga după un fluture, râzând zgomotos. Vântul adia ușor prin salcâmii din marginea curții, aducând cu el miros de fân proaspăt cosit. Totul părea atât de simplu, atât de firesc. O copilărie fără griji, așa cum și-o dorise pentru ei.
Dar liniștea aceea se sfărâmă în momentul în care jeep-ul negru intră pe poarta larg deschisă, ridicând colb pe alee. Roțile mari scrâșniră pe pietriș, iar motorul se opri cu un huruit grav. Dragoș, soțul ei de un an, coborâ și scrută curtea cu o privire dezaprobatoare, de parcă nu se obișnuise niciodată cu simplitatea locului.
“Sunt murdari,” remarcă el sec, cu vocea rece, aproape absentă. “I-ai lăsat să se tăvălească toată ziua prin noroi?”
Ioana simți un fior rece pe șira spinării. Înainte să răspundă, privi către Ana și Matei, care se opriseră din joacă. Bucuria din ochii lor dispăruse, înlocuită de o reținere pe care o recunoștea deja. Era o reținere pe care nicio mamă nu și-ar dori să o vadă în ochii copiilor ei.
“Sunt copii, Dragoș,” spuse ea cu blândețe, strângându-și brațele pe lângă corp. “Se vor spăla la râu, ca întotdeauna.”
Fără să mai comenteze, Dragoș trecu pe lângă cei mici fără să le arunce o vorbă. Ana și Matei se făcură mici, evitând privirea lui, încercând să devină invizibili. Ioana își mușcă buza. Nu era prima dată când reacționau așa.
Când acceptase cererea în căsătorie a lui Dragoș, sperase la un viitor stabil pentru ea și copiii ei. Rămăsese văduvă tânără, cu doi copii de crescut, și Dragoș părea să le ofere siguranța pe care o pierduseră. La început, fusese atent, le adusese cadouri, le promisese vacanțe. Dar după căsătorie, tot ce păruse frumos s-a topit, lăsând în urmă doar un zid de critică și reproșuri.
“Matei, de ce ți-ai lăsat pantofii în mijlocul casei?” vocea lui Dragoș tună din interior, răsunând ca un tunet într-o noapte de vară. “Ioana, vezi ce dezordine face fiul tău?”
Ioana se grăbi să intre în casă, unde Matei stătea cu privirea în pământ, speriat, cu mâinile strânse în pumni mici. Băiatul nu spunea nimic, dar Ioana îi simțea tremurul din umeri. Îi venea să-l ia în brațe, să-l protejeze de toată răceala aceea.
“E o greșeală mică, Dragoș,” încercă ea să tempereze situația, cu un nod în gât. “Se întâmplă.”
“Doar pentru că tu ești prea permisivă,” replică el. “Copiii au nevoie de disciplină, nu de scuze.”
În fiecare zi, aerul devenea mai greu de respirat. Căldura casei Ioanei se transforma în tăcere, iar copiii deveneau tot mai retrași. Seara, când Ana refuză să mănânce, Dragoș lovi cu pumnul în masă, făcând-o să tresară violent.
“În casa mea, se mănâncă ce se pune pe masă!” spuse el tăios, cu o autoritate care făcea camera să pară mai mică.
Începuse să vorbească despre trimiterea copiilor la bunicii lui, unde “să învețe respect”. Ioana simțea că ceva se frânge în ea cu fiecare astfel de discuție. Nu dormea nopțile, își rodea unghiile, se întreba unde greșise.
Până într-o zi, când i-a găsit pe Ana și Matei ascunși în șură, îmbrățișați unul pe altul, cu ochii mari și speriați.
“De ce l-ai ales pe el?” întrebă Ana, cu lacrimi în ochi. “Nu ne iubește.”
Atunci, ceva în Ioana s-a rupt definitiv. Durerea din glasul fiicei ei a fost mai puternică decât orice frică, decât orice speranță că lucrurile s-ar putea îndrepta.
Când Dragoș i-a pus în față alegerea – o familie “modernă” sau un trai modest cu copiii ei – Ioana și-a ridicat privirea, gândindu-se la casa în care crescuse, la râsetele care o umpleau odinioară. Apoi a spus, cu o voce fermă, care nu mai tremura:
“Am ales deja. Copiii mei sunt pe primul loc.”
Un an mai târziu, casa Ioanei era din nou plină de viață. Nu mai era nimeni care să ridice tonul, nimeni care să facă tăcerea apăsătoare. Se descurca singură, dar liniștea și fericirea copiilor săi meritau orice sacrificiu.
Pentru că uneori, cel mai mare act de dragoste este să îndepărtezi ceea ce face rău familiei tale, chiar dacă asta înseamnă să renunți la propriile visuri.