Satul dormita liniștit sub vălul nopții. Aerul greu de vară stagna pe ulițe, amestecându-se cu mirosul grâului copt care se unduia dincolo de gardurile de lemn. Undeva în depărtare se auzeau câinii lătrând, dar în general noaptea era liniștită, aproape calmă. Dar această liniște era înșelătoare.
Ana, obosită de căldură, pășea încet spre casă. Strada îi era familiară, fiecare curte – cunoscută. Dar ceva în aer o făcea să-și grăbească inconștient pașii. Doar Fulg, care mersese puțin înainte, părea complet relaxat.
Brusc, de după colț apăru un grup. Trei inși. Mers nesigur, cămăși dezbrăcate, râs zgomotos care se lovea de case ca un ecou. Ana i-a observat imediat. Și ei au observat-o.
— O, ia te uită! Cine-i pe-aici? — mormăi unul dintre ei, reducând imediat distanța.
Inima ei începu să bată mai repede. Voia să treacă neobservată, să nu se bage în probleme. Dar soarta făcuse deja o mișcare.
— Dar tu, frumoaso, de ce ești așa singură? — întrebă al doilea cu o compasiune prefăcută, blocându-i calea.
Al treilea stătea tăcut în spatele ei, tăindu-i calea de retragere. Miroseau a alcool și țigări.
— Băieți, lăsați-mă să trec, — spuse Ana ferm, încercând să-și păstreze calmul.
Dar răspunsul a fost doar un râs.
— Ce fioroasă! — o imită unul dintre ei. — Poate nu ne recunoști? Suntem din satul vecin. Ne cunoaștem?
Ana respiră adânc, degetele i se strânseră involuntar în pumni. Dar în clipa următoare, în întuneric se aprinseră două lumini. Tăcut, fără avertisment, din umbră ieși ceva imens…
Un mârâit surd sparse noaptea.
Tinerii amuțiră brusc.
Ei prevăzuseră totul… Cu excepția acestui lucru.
CONTINUAREA 👇
Cei trei tineri rămaseră înlemniți, privind cum din întuneric se materializează o siluetă masivă. Doi ochi străluceau ca două lanterne, iar un mârâit profund făcea aerul să vibreze.
— Ce dracu’…? șopti primul, făcând un pas înapoi.
În lumina slabă a lunii se contura acum clar un câine uriaș, alb ca zăpada, cu blana zbârlită pe ceafă și colții dezveliți într-un rânjet amenințător. Fulg, care păruse atât de relaxat cu câteva momente înainte, se transformase într-o fiară impunătoare.
— E doar un câine, mormăi al doilea, încercând să-și ascundă teama. Dă-i un șut și gata.
Dar când făcu un pas spre Ana, Fulg sări înainte, plasându-se între ea și agresor. Mârâitul se intensifică, devenind un avertisment imposibil de ignorat.
— Cheamă-ți javra, frumoaso, sau o să aibă probleme, amenință cel de-al treilea, scoțând un briceag din buzunar.
Ana rămase calmă, cu o mână protejându-și instinctiv abdomenul ușor rotunjit.
— Băieți, eu v-am rugat frumos să mă lăsați să trec. Acum vă roagă și Fulg. Și el nu e la fel de politicos ca mine.
Cel cu briceagul râse forțat.
— Crezi că ne sperii cu câinele ăsta? Suntem trei, el e singur.
În acel moment, ca și cum ar fi înțeles perfect situația, Fulg făcu un salt înainte, mușcând aerul la câțiva centimetri de mâna cu briceag. Bărbatul se retrase speriat, scăpând arma pe pământ.
— E nebun! E turbat! țipă el, ținându-și mâna ca și cum ar fi fost rănit.
Ana profită de momentul de confuzie.
— Fulg, stai cuminte, spuse ea blând, apoi se întoarse spre bărbați. Am uitat să vă spun ceva important. Fulg nu e un câine obișnuit. A fost dresat special pentru protecție. A lucrat cu forțele speciale înainte să-l adoptez.
Era o minciună, desigur. Fulg era un ciobanesc de Maramureș pe care îl crescuse de pui, dar cei trei nu aveau cum să știe asta. Tot ce vedeau era un animal masiv, disciplinat și gata să atace la cel mai mic semn al stăpânei sale.
— În plus, continuă Ana cu o voce calmă, soțul meu e plutonier la jandarmerie. Probabil se întreabă deja de ce întârzii.
Primul dintre bărbați, care părea ceva mai treaz decât ceilalți, începu să dea înapoi.
— Hai să mergem, băieți. Nu merită bătaia de cap.
— Ce, ți-e frică de o femeie însărcinată și un câine? protestă al doilea, dar fără convingere.
— Nu sunt prost să mă pun cu nevasta unui jandarm și cu un câine de poliție, mormăi primul. În plus, e gravidă. Vrei să-ți bați joc de o femeie însărcinată? Vrei să ajungi la pușcărie?
Ultimul argument păru să funcționeze. Al doilea își scărpină ceafa, confuz, în timp ce al treilea încă își privea mâna, de parcă se aștepta să vadă sânge acolo unde nu era nicio rană.
— Bine, bine, ne ducem, mârâi al doilea. Dar să știi că nu ne-ai speriat.
Ana rămase nemișcată, cu o mână pe capul lui Fulg, care continua să mârâie încet, până când cei trei dispărură la colțul străzii. Doar atunci își permise să respire adânc, simțind cum adrenalina începe să se disipeze, lăsând loc unui tremur ușor.
— Bravo, băiatul meu, șopti ea, îngenunchind pentru a-l îmbrățișa pe Fulg, care acum își lingea laba, complet relaxat, ca și cum ultimele minute nici nu se întâmplaseră. Tu chiar ai fost un erou astăzi.
Câinele își ridică privirea spre ea, cu ochii blânzi și loiali, complet diferiți de fiarele strălucitoare care înfricoșaseră cei trei agresori. Ana zâmbi, mângâindu-i blana moale.
— Hai să mergem acasă. Mihai trebuie să fie deja îngrijorat.
Cei doi porniră pe stradă, Fulg mergând acum aproape lipit de piciorul ei, ca și cum ar fi înțeles că misiunea lui de protector devenise mai importantă ca niciodată.
Casa familiei Andreescu era la marginea satului, o construcție tradițională cu pridvor și grădină mare în spate. Când Ana deschise poarta, ușa de la intrare se deschise imediat, și Mihai, un bărbat înalt cu umeri lați și privire îngrijorată, ieși în întâmpinarea lor.
— Unde ai fost? M-am îngrijorat! exclamă el, îmbrățișând-o strâns.
Ana se cuibări în brațele lui, simțind în sfârșit că e în siguranță.
— Am trecut pe la mama să-i duc niște compot, și apoi m-am oprit la Ileana. A născut săptămâna trecută și voiam să văd cum se descurcă.
Mihai o privi cu ochi înguștați.
— S-a întâmplat ceva? Ești palidă.
Ana ezită. Nu voia să-l alarmeze, știind cât de protector putea fi soțul ei. Ca jandarm în satul vecin, Mihai avea tendința să ia orice amenințare la adresa familiei sale foarte în serios.
— Nimic important, răspunse ea, încercând să pară nonșalantă. Doar niște băieți care aveau chef de distracție. Fulg i-a speriat.
Dar Mihai o cunoștea prea bine.
— Ce băieți? Cine erau? Te-au amenințat?
Fulg, simțind tensiunea, se lipi de piciorul Anei, privind spre Mihai ca și cum ar fi încercat să confirme povestea stăpânei sale.
— Trei tipi din Văleni, cred, răspunse Ana cu un oftat, știind că nu are rost să ascundă adevărul. Erau beți. M-au încolțit pe strada principală, lângă biserica veche. Dar Fulg a sărit să mă apere, și când le-am spus că ești jandarm, au fugit.
Fața lui Mihai se întunecă.
— Îi știi? I-ai recunoscut?
— Nu, dar unul dintre ei avea un tatuaj pe gât, un fel de șarpe sau ceva asemănător.
Mihai încuviință scurt. Știa exact despre cine era vorba.
— Cosmin Dragomir și prietenii lui. Nu e prima dată când fac probleme. Dar va fi ultima oară când se leagă de tine.
Ana îl prinse de braț.
— Te rog, nu face nimic necugetat. Sunt bine, asta e tot ce contează.
Mihai o privi, cu ochii plini de dragoste și îngrijorare.
— Porți copilul nostru. Crezi că pot sta cu mâinile în sân când cineva te-a amenințat?
În acea noapte, Ana adormi greu, tulburată de amintirea întâlnirii. Dar Fulg stătea de pază lângă pat, iar Mihai o ținea strâns în brațe, făcând-o să se simtă protejată.
Dimineața următoare aduse vești neașteptate. Încă de la prima oră, telefonul sună. Era Gheorghe, colegul lui Mihai de la jandarmerie.
— Ai auzit ce s-a întâmplat azi-noapte? întrebă el fără introducere. Cosmin Dragomir și banda lui au fost prinși încercând să spargă magazinul lui Neacșu. Ce prostie! Erau atât de beți încât unul dintre ei a adormit chiar lângă casa de marcat. Îi ținem aici, dar cu probele pe care le avem, plus antecedentele lui Cosmin, vor sta la răcoare o bună bucată de vreme.
După ce închise telefonul, Mihai se întoarse spre Ana cu un zâmbet.
— Se pare că băieții tăi de aseară au avut o noapte ocupată.
Ana clătină din cap, uimită de coincidență.
— Karma lucrează rapid uneori.
Zilele trecură, iar incidentul începu să pară doar o amintire neplăcută. Ana, în luna a cincea de sarcină, se bucura de viața liniștită de la țară, pregătindu-se pentru venirea copilului. Fulg devenise și mai protector, însoțind-o peste tot ca o umbră albă și vigilentă.
Într-o după-amiază de duminică, în timp ce Ana stătea pe pridvor împletind un botoșel pentru bebeluș, văzu o siluetă apropiindu-se pe drum. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu o eșarfă legată strâns pe cap și o expresie obosită pe chip. Ana nu o recunoștea, dar Fulg se ridică imediat, atent dar nu agresiv.
— Bună ziua, spuse femeia, oprindu-se la poartă. Sunteți Ana, soția lui Mihai jandarmul?
Ana încuviință, curioasă.
— Cu ce vă pot ajuta?
Femeia își mușcă buza, ezitantă.
— Eu sunt Elena, mama lui Cosmin Dragomir. Am venit să-mi cer scuze pentru ce a făcut fiul meu. E un băiat bun în adâncul sufletului, dar băutura îl schimbă.
Ana rămase surprinsă de această vizită neașteptată.
— Doamnă Elena, nu trebuia să veniți. Nu s-a întâmplat nimic grav.
Femeia clătină din cap.
— Ba da, trebuia. Cosmin mi-a povestit tot din arest. Cum v-a amenințat pe dumneavoastră, o femeie însărcinată! Mi-e rușine, credeți-mă. L-am crescut singură, am făcut ce-am putut, dar…
Vocea îi tremură, și Ana simți un val de compasiune pentru această mamă epuizată care încerca să-și apere fiul, chiar și atunci când el greșea.
— Intrați, vă rog, o invită Ana. Am făcut niște prăjitură cu mere.
Elena ezită, privind spre Fulg, care încă o studia cu atenție.
— Nu mușcă, o asigură Ana. De fapt, e un mare sentimental, doar că își ia rolul de protector foarte în serios.
La auzul acestor cuvinte, Fulg se relaxă, dându-și coada pe spate și apropiindu-se să adulmece mâna femeii. Elena zâmbi ușor, mângâindu-i capul.
— Ce animal frumos. Acum înțeleg de ce băieții erau atât de speriați. Spuneau că părea un lup, nu un câine.
— E un ciobanesc de Maramureș, explică Ana, conducând-o pe Elena în casă. I-au fost mereu frică de străini, dar odată ce te acceptă, îți e loial pe viață.
Peste ceai și prăjitură, cele două femei vorbiră despre copii, despre sperențele și temerile lor. Elena avea trei copii, Cosmin fiind cel mai mare. Tatăl îi părăsise când erau mici, iar ea muncise din greu pentru a-i crește.
— De ce a ajuns Cosmin așa? întrebă Ana încet. Dacă nu vă supărați că întreb.
Elena oftă adânc.
— Cred că a vrut mereu să fie puternic, să fie respectat. A crescut fără tată, auzind tot satul cum șușotește despre noi. Băutura îi dă curaj, dar e un curaj fals. Când e treaz, e un băiat bun, muncitor.
Ana o privi gânditoare.
— Poate că are nevoie de o șansă. De cineva care să creadă în el.
În săptămânile următoare, o prietenie neașteptată începu să se formeze între Ana și Elena. Femeia venea deseori să o ajute pe Ana cu pregătirile pentru bebeluș, aducând hăinuțe croșetate de mână și sfaturi prețioase pentru o mamă la primul copil.
Într-o zi, Mihai se întoarse acasă cu vești interesante.
— Știi că Cosmin Dragomir a cerut să fie eliberat mai devreme pentru comportament bun? A promis că va face muncă în folosul comunității și că va merge la un program pentru alcoolicii.
Ana zâmbi, gândindu-se la conversațiile ei cu Elena.
— Crezi că va reuși?
Mihai ridică din umeri.
— Cine știe? Poate că spaima pe care i-a tras-o Fulg i-a pus mintea la loc.
Trei luni mai târziu, când Ana aduse pe lume o fetiță sănătoasă și frumoasă, printre primii vizitatori se numără Elena, care veni cu un batic frumos brodat pentru bebeluș. Și, spre surprinderea tuturor, era însoțită de Cosmin – un tânăr care acum părea schimbat, mai sobru, mai liniștit.
— Vreau să vă mulțumesc, spuse el, privind în pământ, jenat. Pentru că nu ați depus plângere împotriva mea. Și să-mi cer scuze pentru comportamentul meu.
Ana, ținându-și fetița în brațe, îi zâmbi.
— Toți merităm o a doua șansă, Cosmin.
În acel moment, Fulg, care stătuse până atunci în colțul camerei, se apropie încet de Cosmin. Tânărul se încruntă, amintindu-și de mârâitul feroce și colții ascuțiți care îl speriaseră în acea noapte. Dar în loc să mârâie, Fulg îi adulmecă mâna, apoi își lăsă capul pe lângă ea, cerând parcă să fie mângâiat.
— Se pare că Fulg crede că meriți o a doua șansă, râse Mihai, observând surpriza de pe chipul tânărului.
Cosmin mângâie ezitant capul câinelui, apoi zâmbi, poate pentru prima dată sincer în mulți ani.
— E un câine deștept, spuse el simplu. Știe când cineva vrea cu adevărat să se schimbe.
Pe măsură ce anii treceau, satul se obișnui cu o imagine neobișnuită: Cosmin Dragomir, odată cunoscut ca un scandalagiu și bătăuș, plimbând un câine alb imens – Fulg II, descendentul direct al câinelui care odată îl speriase atât de tare. Nimeni nu știa exact cum ajunsese Cosmin să aibă un pui din Fulg, dar toți observaseră schimbarea din viața lui: devenise un bărbat muncitor, respectat, care își ajuta mama și care contribuia la comunitate.
Și uneori, în serile de vară, când își plimba câinele pe ulițele satului, se oprea la casa familiei Andreescu, unde Fulg cel bătrân, acum albit complet la bot, stătea pe pridvor, veghind asupra fetiței Anei care se juca în curte. Cei doi câini se salutau cu un lătrat scurt, iar Cosmin ridica mâna în semn de salut către Ana și Mihai.
Era o lecție simplă dar profundă despre cum o întâlnire întâmplătoare poate schimba cursul mai multor vieți. Cum trei băieți obraznici nu prevăzuseră că o femeie însărcinată și un câine loial puteau nu doar să se apere, ci și să transforme un potențial dezastru într-o poveste de redenție.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.