Nu avea de ales și nimeni nu-l putea ajuta. Iar preotul s-a gândit că, din moment ce Nadia Ivanovna rămăsese complet singură în apartamentul ei, de ce să nu închirieze o cameră băiatului, ar fi și un venit pentru ea, iar el ar putea dormi fără teamă. Și, la urma urmei, e mai vesel în doi decât să-ți trăiești problemele singur.
Umerii lui Ilie au căzut, și-a lăsat capul în jos și privea la pământ, iar Nadia a continuat. Poate la început să stea la ea ca oaspete, și dacă nu-i place, dacă va dori să-și găsească altceva, iar dacă va dori să rămână, atunci să rămână. Ilie o privea surprins.
Nu are nevoie de bani? Îi poate oferi adăpost pur și simplu? Măcar pentru o vreme? Se pare că nimeni nu-i mai făcuse demult vreun bine în viața asta. Nu putea să creadă că o persoană complet străină poate să se poarte cu bunătate față de el.
Nadia l-a luat imediat pe Ilie acasă, nici măcar nu s-a mai întors la biserică să aprindă lumânări, cum făcea de obicei. L-a luat pe Ilie de mână, întrebându-l cu tact pe drum ce-i place să mănânce, dacă ar vrea să mănânce împreună cu ea cartofi prăjiți la cină, iar dimineața terci de ovăz.
Mai târziu va merge la camera lui să-și ia lucrurile personale. Iar acum poate chiar să probeze niște haine rămase de la fiul ei. Bătrâna nu avusese inimă să le arunce, și nu avea cui să le dea, așa că iată că vor fi de folos.
Ilie se comporta foarte timid, modest, se vedea că este stânjenit. Parcă îi era incomod să mănânce atâția cartofi, dar Nadia Ivanovna continua să-i mai pună porții. Apoi au băut împreună ceai de melisă cu miere și turtă dulce cu mentă. La televizor se transmitea un concert și s-au așezat amândoi să-l privească. Lui Ilie îi plăceau cântecele pe care le ascultau.
Iar Nadia nu putea să alunge senzația că Ilie o privește cu ochii unui câine vagabond pe care cineva, în sfârșit, l-a mângâiat. După aceea, i-a pregătit patul unde dormea întotdeauna fiul ei, iar ea s-a dus în dormitorul ei. Ce zi neobișnuită astăzi, pentru prima dată s-a simțit din nou utilă, necesară cuiva, și își dorea atât de mult să-l încălzească, să-l alinte pe acest băiat, să aibă grijă de el.
Nadia a stat mult timp întinsă în liniștea nopții. Nu se mișca deloc și aștepta momentul când va cădea din nou în întunericul somnului fără vise. Dar atunci a auzit un foșnet.
Era Ilie în camera cealaltă. Dar nu, nu mai era în camera aceea, ci se furișa încet aici, în dormitor. Nadia îl privea prin fantele pleoapelor pe jumătate închise. Ochii ei se obișnuiseră demult cu semiîntunericul camerei de noapte. Vedea clar silueta băiatului care se furișa. Și-a ținut respirația, nu se mișca, iar inima îi bătea nebunește în piept.
Ține ceva în mâini, ceva mic. S-a oprit lângă capul ei și nu pleacă, poate se îndoiește dacă merită să-și ducă la îndeplinire planul. Doamne, ce plănuiește? Ce are în minte? Ea nu-l cunoaște deloc, și dacă el…?
În acel moment, el…
CONTINUAREA 👇
În acel moment, el a îngenuncheat lângă patul ei. Fața lui era în umbră, dar Nadia putea simți privirea lui îndreptată asupra ei. Cu o mișcare lentă, băiatul a pus obiectul mic pe noptiera de lângă pat. Era un pahar cu apă.
„Bunicuțo,” a șoptit el atât de încet încât abia se auzea. „Știu că nu dormi. Respirația ta s-a schimbat când am intrat.”
Nadia a deschis ochii complet, întâlnind privirea lui Ilie. În ochii lui nu era răutate sau amenințare, ci o tristețe adâncă, amestecată cu recunoștință.
„De ce te furișezi noaptea în camera mea?” l-a întrebat ea, încercând să-și calmeze bătăile inimii.
„Bunica mea…” a început el, vocea tremurându-i ușor. „Bunica mea, înainte să moară, mereu spunea că noaptea e cel mai greu. Că setea vine când nu te aștepți și că un pahar cu apă lângă pat e cel mai de preț lucru când ești bătrân.”
O lacrimă a alunecat pe obrazul lui, strălucind în lumina slabă care pătrundea prin fereastra dormitorului.
„N-am putut să-i aduc un pahar cu apă în ultima ei noapte. Nu eram acolo. Iar când am ajuns, era prea târziu.”
Nadia s-a ridicat încet, emoționată de gestul băiatului. A luat paharul cu apă și a băut o înghițitură, apoi i-a făcut semn să se așeze pe marginea patului.
„Ilie, cine ești tu cu adevărat? Ce s-a întâmplat cu tine?”
Băiatul a tăcut câteva clipe, apoi a început să vorbească, ca și cum un baraj s-ar fi rupt în interiorul lui.
„Am avut o familie cândva. Tata, mama, bunica și eu. Trăiam modest, dar fericiți. Tata lucra la fabrica de mobilă, mama era învățătoare la școala din sat. Apoi totul s-a năruit într-o singură noapte.”
Vocea lui tremura, dar continua să povestească, privind undeva în gol.
„Un incendiu… Au încercat să-i salveze pe vecini, dar tavanul s-a prăbușit. Am pierdut totul într-o clipă. Casa, părinții… Doar bunica a supraviețuit, pentru că era în spital în acea noapte. Iar eu eram la un prieten.”
Nadia și-a stăpânit cu greu lacrimile. Suferea pentru acest băiat care pierduse atât de mult.
„Bunica m-a crescut singură după aceea. Trăiam din pensia ei mică. Iar când a murit anul trecut, n-am mai avut pe nimeni. Apartamentul era închiriat, nu era al nostru. Am încercat să mă descurc singur, am lucrat unde am putut, dar în ultimele luni a fost tot mai greu.”
În camera scăldată în semiîntuneric, Nadia și Ilie au rămas tăcuți pentru câteva momente. Apoi, spre surprinderea ei, băiatul a continuat:
„Știți, am încercat să fur ieri. La piață, un portofel. Eram disperat, nu mâncasem de două zile. Dar n-am putut s-o fac. Mâna mea pur și simplu a refuzat să se miște. Parcă bunica mea era acolo, privind dezaprobator. Și apoi v-am văzut pe dumneavoastră la biserică și…”
Vocea i s-a stins. Nadia a întins mâna și i-a atins ușor obrazul.
„Și acum? Ce vrei să faci cu viața ta, Ilie?”
„Vreau să termin liceul. Mai am un an. Apoi poate la facultate, dacă aș putea găsi o bursă. Îmi plac matematica și fizica. Bunica spunea mereu că am minte bună.”
Nadia s-a gândit la fiul ei, care ar fi avut acum aproape vârsta lui Ilie. L-a pierdut într-un accident de mașină cu zece ani în urmă, împreună cu nora ei. De atunci trăise singură, cu fotografia lui pe peretele din sufragerie și cu amintirile care o bântuiau.
„Ilie,” a spus ea, hotărâtă. „Nu vreau să stai aici doar temporar. Vreau să rămâi. Să termini liceul, să mergi la facultate. Casa asta e prea mare pentru o bătrână singură. Iar eu… eu am nevoie de cineva care să-mi aducă un pahar cu apă noaptea.”
Băiatul a privit-o nevenindu-i să creadă, ochii lui umplându-se de lacrimi.
„De ce faceți asta pentru mine? Nici măcar nu mă cunoașteți.”
„Te cunosc suficient,” a răspuns ea blând. „Ești un băiat bun, care a trecut prin multe. Și poate că Dumnezeu ne-a adus împreună pentru că ambii aveam nevoie unul de celălalt.”
În acea noapte, Nadia a adormit mai liniștită decât în ultimii zece ani. Iar Ilie a vegheat lângă patul ei pentru o vreme, asigurându-se că paharul cu apă era la îndemână.
Dimineața, Nadia s-a trezit cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. În bucătărie, Ilie pregătise micul dejun, folosind puținele provizii pe care le găsise în frigider.
„Am vrut să vă mulțumesc,” a spus el timid. „Pentru tot.”
„Mulțumește-mi având grijă de tine și făcându-ți bunica mândră,” a răspuns Nadia, zâmbind. „Acum, hai să mâncăm, și apoi să mergem împreună să-ți luăm lucrurile și să vedem ce mai ai nevoie pentru școală.”
În lunile care au urmat, casa Nadiei s-a umplut din nou de viață. Ilie era un elev silitor și, cu sprijinul ei, a reușit să recupereze materiile la care rămăsese în urmă. Vecinii, care la început au privit cu suspiciune prezența băiatului, au ajuns să-l aprecieze pentru felul în care o ajuta pe Nadia cu cumpărăturile, curățenia și toate treburile mai grele din casă.
Într-o seară de duminică, în timp ce împărțeau o prăjitură făcută de Nadia, Ilie a adus un plic și l-a pus pe masă.
„Ce e asta?” a întrebat bătrâna, punând ochelarii.
„Am fost acceptat la Facultatea de Inginerie,” a spus el, un zâmbet larg luminându-i fața. „Cu bursă completă.”
Nadia a sărit de pe scaun și l-a îmbrățișat, lacrimile de bucurie curgându-i pe obraji.
„Știam eu! Știam că poți! Bunica ta ar fi atât de mândră de tine!”
„Nu doar bunica mea,” a răspuns Ilie, strângând-o în brațe. „Ci și a doua mea bunică.”
În acea noapte, ca în fiecare noapte de când venise în casa ei, Ilie a pus un pahar cu apă proaspătă pe noptiera Nadiei. Dar de data aceasta, a adăugat lângă el și un bilețel pe care scria simplu: „Mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața.”
Bătrâna a adormit cu un zâmbet pe buze, știind că gestul acelei nopți, când a deschis ușa casei și a inimii sale unui străin, a fost binecuvântat cu cea mai neașteptată și prețioasă răsplată: o nouă familie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.