Ioan și-a încheiat ziua obișnuită. Se îndrepta spre casă cu o cutie în care mai rămăseseră câteva bomboane nevândute. Era deja târziu, și spera să ajungă acasă înainte de întuneric.
Dar trecând pe lângă o intersecție aglomerată, a observat deodată o fetiță care alerga lângă drum. Părea curioasă și urmărea cu privirea trecătorii și mașinile. Era Maria.
Absorbită de gândurile ei, nu a observat cum ajunsese departe de grădina unde se jucase. Tot ce o înconjura i se părea o mare aventură. Dar atenția i-a fost atrasă de un câine care trecea în fugă strada.
“Ce drăguț!” și-a spus ea și, fără să stea pe gânduri, a alergat după câine, nici măcar neobservând că a ieșit pe carosabil. O mașină care se deplasa cu viteză mare se îndrepta direct spre ea. Șoferul a încercat să frâneze, dar frânele au scârțâit prea târziu.
Totul s-a petrecut ca într-o filmare cu încetinitorul. Și în acel moment Ioan, observând pericolul, și-a aruncat cutia cu bomboane și a alergat spre fetiță. A apucat-o de mână și a împins-o pe trotuar literalmente cu o secundă înainte ca mașina să treacă în viteză pe lângă ei.
Scrâșnetul frânelor și privirile șocate ale trecătorilor au fost singurele sunete în acel moment. Fetița, încă tremurând de frică, s-a uitat la Ioan, ochii ei erau plini de lacrimi. “Tu, tu m-ai salvat!” a murmurat ea cu voce tremurândă.
Ioan, respirând greu, a răspuns: “Ești bine? Nu te-ai lovit?” Maria a dat din cap, încercând să-și stăpânească lacrimile. “Nu, sunt bine. Doar m-am speriat. Mulțumesc, mulțumesc foarte mult!”
Până atunci, în jurul lor se adunaseră deja oameni care discutau despre cele întâmplate. O femeie în vârstă s-a apropiat și a pus mâna pe umărul lui Ioan.
“Ce curajos ești, băiete! Ai salvat viața acestei fetițe!” Ioan a dat din cap, încă procesând cele întâmplate. S-a uitat la Maria. “Știi unde locuiești? Ești singură?” Maria, înainte de a răspunde, și-a observat bona care alerga panicată spre ei.
Ea a îmbrățișat fetița, iar Maria a spus încet: “Acest băiat m-a salvat!” Bona, încă șocată, a îmbrățișat-o strâns pe Maria, vocea ei tremura. “Mulțumesc, băiete! Nici nu știu cum să-ți mulțumesc! Ai salvat fetița mea! Ești un înger!”
Ioan a dat modest din cap: “Am făcut doar ce trebuia să fac. Era în pericol.”
Dar înainte ca discuția să poată continua, s-a auzit brusc sunetul frânelor, și o mașină luxoasă a oprit lângă ei. S-a oprit cu un scrâșnet puternic, și din ea a coborât rapid Nicolai.
Ceea ce băiatul a cerut în schimbul salvării i-a ȘOCAT pe toți…
CONTINUAREA 👇
Nicolai a alergat spre ei, cu fața palidă de spaimă. Când a văzut-o pe Maria, vie și nevătămată, ochii i s-au umplut de lacrimi de ușurare. A îmbrățișat-o strâns, ridicând-o de la pământ.
„Maria, draga mea, ești bine? Ce s-a întâmplat?” a întrebat el, examinând-o din cap până în picioare.
Bona, cu vocea încă tremurândă, a început să explice: „Domnule, îmi pare foarte rău… nu știu cum a reușit să se depărteze atât de mult. Acest băiat i-a salvat viața. O mașină era cât pe ce să…”
Nicolai s-a întors spre Ioan, observându-l pentru prima dată. Un băiat slab, cu haine uzate și o cutie de bomboane răsturnată pe asfalt, conținutul ei împrăștiat.
„Tu ai salvat-o pe fiica mea?” a întrebat el, cu o voce gravă.
Ioan a dat din cap, stânjenit de atenția primită. „Da, domnule. Dar oricine ar fi făcut același lucru.”
Nicolai s-a apropiat și i-a pus mâinile pe umeri. „Nu oricine ar fi riscat propria viață pentru un străin. Îți sunt profund recunoscător. Cum te numești, băiete?”
„Ioan, domnule. Ioan Popescu.”
„Ioan,” a rostit Nicolai, apăsând pe fiecare silabă. „Îți datorez totul. Fiica mea e tot ce am mai de preț pe lume. Spune-mi, cum te pot răsplăti?”
Un murmur s-a ridicat printre trecătorii care asistau la scenă. Toți știau cine era Nicolai Dumitrescu – unul dintre cei mai bogați oameni din oraș, proprietarul unor afaceri imobiliare de milioane.
Ioan a privit în jos, la bomoanele împrăștiate. Acele bomboane reprezentau venitul familiei sale pentru ziua respectivă. Tatăl său era bolnav și nu putea munci, iar mama sa lucra ca femeie de serviciu, cu un salariu insuficient pentru toate nevoile lor. În fiecare zi după școală, Ioan vindea bomboane pentru a ajuta familia.
Toți așteptau să audă ce va cere băiatul. O sumă mare de bani? O bursă la o școală privată? O mașină când va crește? Posibilitățile păreau nelimitate când venea vorba de un om cu averea lui Nicolai Dumitrescu.
Ioan a ridicat privirea, hotărât.
„Domnule, aș vrea să vă cer un lucru.”
„Orice,” a răspuns Nicolai prompt. „Spune-mi ce-ți dorești și voi face tot posibilul să-ți îndeplinesc dorința.”
Ioan a inspirat adânc. „Tata e foarte bolnav. Are nevoie de o operație la inimă, dar noi nu ne permitem. Doctorii spun că fără ea…” vocea i s-a frânt pentru o clipă. „Fără ea nu va mai trăi mult.”
Un murmur de compasiune a trecut prin mulțime. Nicolai a dat din cap înțelegător.
„Consideră că operația tatălui tău e deja plătită, Ioan. Îl voi trimite la cei mai buni specialiști din țară.”
Dar Ioan a continuat, cu o privire care l-a luat prin surprindere pe Nicolai: „Vă mulțumesc, domnule, dar asta nu e tot ce vreau să vă cer.”
Mulțimea a amuțit. Ce altceva ar putea cere băiatul?
„Vreau un loc de muncă,” a spus Ioan, cu o seriozitate care părea nepotrivită pentru vârsta lui. „Nu pentru mine, ci pentru mama mea. Un loc de muncă unde să fie tratată cu respect și să câștige suficient pentru ca eu să pot merge la școală fără să mai vând bomboane. Iar eu…” a continuat el, privind direct în ochii milionarului, „vreau să lucrez pentru dumneavoastră în fiecare vară, când nu sunt la școală. Nu vreau milă sau caritate. Vreau să câștig ce primesc.”
Șocul a fost palpabil. Nimeni nu se aștepta la o asemenea cerere din partea unui copil de 12 ani. În loc să ceară bani sau cadouri, băiatul cerea demnitate și o șansă pentru familia sa.
Nicolai a rămas fără cuvinte pentru câteva momente. Apoi, spre surprinderea tuturor, a început să râdă – un râs plin, sincer, aproape eliberator.
„Ioan Popescu,” a spus el, după ce și-a recăpătat suflul, „ești cel mai neobișnuit băiat pe care l-am întâlnit vreodată. Și cred că vei ajunge departe în viață.”
S-a întors către șoferul său, care stătea lângă mașina luxoasă. „Andrei, dă-i lui Ioan cartea mea de vizită și notează toate datele lui. Vreau ca mama lui să se prezinte la biroul meu mâine dimineață.”
Apoi, s-a aplecat la nivelul lui Ioan. „Ai un loc de muncă la mine în fiecare vară până termini facultatea. Iar mama ta va avea unul din cel mai scurt timp posibil. Cât despre operația tatălui tău, te rog să-mi permiți să mă ocup personal de asta. Nu ca o favoare, ci ca un schimb just pentru ceea ce ai făcut azi.”
Maria, care ascultase toată conversația, s-a apropiat de Ioan și i-a întins ceva – era un lanț subțire de aur cu un mic medalion în formă de înger.
„Bunica mi l-a dat înainte să moară,” a explicat ea. „A spus că mă va proteja. Dar cred că tu ai nevoie de el mai mult decât mine.”
Ioan a privit medalionul, copleșit de emoție. „Nu pot să-l accept. E prea prețios.”
Maria a insistat, punându-i-l în palmă și închizându-i degetele peste el. „Te rog. Pentru că m-ai salvat. Și poate că va aduce noroc și tatălui tău.”
În seara aceea, când Ioan a ajuns acasă, a găsit-o pe mama sa plângând în bucătărie. Primise deja un telefon de la Nicolai Dumitrescu personal, care îi explicase tot ce se întâmplase și îi oferise nu doar un loc de muncă ca asistentă administrativă la compania sa, ci și un avans generos pentru a acoperi cheltuielile imediate.
Tatăl lui Ioan, întins pe patul din camera alăturată, a ascultat toată povestea cu lacrimi în ochi.
„Fiul meu,” a șoptit el când Ioan a venit să-i arate medalionul de la Maria, „întotdeauna am știut că ești special. Dar nu pentru că ai salvat viața cuiva azi, ci pentru că ai cel mai nobil suflet pe care l-am cunoscut vreodată.”
Un an mai târziu, la aniversarea „accidentului”, Nicolai a organizat o mică reuniune la casa sa. Tatăl lui Ioan, complet recuperat după operație, stătea alături de soția sa, acum elegantă în hainele ei de birou. Ioan, mai înalt și mai încrezător, dar la fel de modest, discuta cu Maria în grădină.
„Știi,” i-a spus Maria, „tata spune că într-o zi vei conduce una din companiile lui. Spune că nu a mai întâlnit pe nimeni cu caracterul și inteligența ta.”
Ioan a zâmbit, jucându-se cu medalionul de înger pe care îl purta mereu. „Nu știu dacă voi conduce vreo companie vreodată. Dar știu că vreau să ajut oamenii, așa cum tatăl tău ne-a ajutat pe noi.”
De la balcon, Nicolai îi privea pe cei doi adolescenți. Se gândea la ziua când un băiat care vindea bomboane l-a învățat cea mai importantă lecție din viața sa: că adevărata bogăție nu stă în conturile bancare, ci în demnitate, onoare și capacitatea de a-i ajuta pe ceilalți fără să le răpești respectul de sine.
„Cel mai bun investitor sunt eu,” a murmurat el pentru sine, ridicând paharul într-un toast tăcut pentru viitorul pe care tocmai începuse să-l construiască.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.