„Nu mă mai suna, mamă, sunt ocupată!” — am strigat la telefon. Și mama nu m-a mai sunat…
Mă numesc Andreea Popescu și locuiesc în Orhei, unde biserica veche veghează tăcută asupra orașului. Ziua aceea mi-a rămas întipărită în minte. „Nu mă mai suna, mamă, sunt ocupată!” — am spus cu înverșunare, aruncând telefonul. Atunci simțeam că am tot dreptul. Munca mă copleșea, termenele erau strânse, iar nervii mei erau întinși la maxim. Apelurile mamei — întrebările ei constante „Ai mâncat? Cum îți merge? Ești obosită?” — mă scoteau din sărite. Simțeam că mă sufocă grija ei, că nu am aer să trăiesc așa cum îmi doresc. În acel moment, tânjeam doar după liniște.
Și mama a tăcut. N-a mai sunat nici în acea zi, nici în următoarea, nici peste o săptămână. La început nici nu am observat — eram prea prinsă în haosul meu. Golul acela mă bucura: nimeni nu mă deranja cu întrebări stupide, nimeni nu îmi amintea că nu eram stăpâna propriei mele vieți. Mă simțeam liberă — așa credeam eu. Două săptămâni au trecut. Într-o seară, stând singură cu o ceașcă de cafea răcită, mi-am dat seama: de ce nu-i mai aud vocea în mintea mea? „S-a supărat? A intervenit mândria?”, m-am gândit uitându-mă la telefon. Nici apeluri pierdute, nici mesaje. Gol.
Am oftat și am hotărât să o sun eu. Tonurile se scurgeau unul după altul, dar nu răspundea nimeni. „Desigur, dacă am respins-o, acum mă ignoră”, am mormăit, iritată de încăpățânarea ei. În ziua următoare am sunat din nou — și din nou tăcere. Un nod rece mi s-a format în piept. Dacă s-a întâmplat ceva? Mi-am amintit cuvintele ei, rostite odată cu căldură: „Voi fi mereu alături, dacă vrei să vorbim”. Dar dacă nu mai poate fi alături? Inima mi se strângea de groază.
Am lăsat totul — serviciu, treburi, planuri — și am fugit la ea, în satul de lângă Orhei, unde locuia în ultimii ani. Deschizând ușa casei ei cu cheile mele, simțeam cum sângele îmi vâjâie în tâmple. Înăuntru era liniște — o liniște apăsătoare, moartă. Am strigat: „Mamă?” — vocea îmi tremura, dar nu era niciun răspuns. Ea zăcea pe pat, cu telefonul strâns în mâinile încremenite. Ochii închiși, fața liniștită, de parcă doar adormise. Dar știam — nu mai era.
Pe noptieră era așezată o ceașcă de ceai — rece, neatinsă, simbol al singurătății ei. Alături era un album vechi. L-am deschis cu degete tremurânde — pe prima pagină era o poză din copilăria mea: eu, micuță, stând pe genunchii ei, în timp ce ea zâmbea, îmbrățișându-mă. Lacrimile îmi încețoșau privirea, un nod mi se formase în gât. „Când s-a întâmplat? M-a sunat oare pentru ultima oară? Dorea să își ia rămas bun?” Am apucat telefonul ei — mâinile îmi tremurau de parcă aveam febră. Ultimul număr format — al meu. Data — chiar ziua aceea în care i-am spus să plece din viața mea. Ea a ascultat. Nu m-a mai sunat.
Acum sun eu. În fiecare zi, în fiecare seară. Formez numărul ei, ascult tonurile nesfârșite, sperând într-un miracol care nu va veni. Tăcerea din receptor îmi sfâșie sufletul mai mult decât un cuțit. O imaginez stând acolo, singură, cu telefonul strâns în mână, așteptându-mi vocea, iar eu am respins-o — fără milă. Munca, stresul, toate lucrurile pe care le consideram importante s-au prăbușit în neant, lăsându-mă cu un gol de neînlocuit. Ea doar voia să aibă grijă de mine, iar eu vedeam asta ca pe o povară. Acum înțeleg: apelurile ei erau firul ce ne ținea legate, iar eu l-am rupt singură.
Umblu prin casa ei, ating lucrurile ei — o pătură veche, o ceașcă uzată, albumul cu fotografii în care suntem fericite. Fiecare detaliu îmi strigă pierderea. Mama s-a dus, fără să-și ia rămas bun, pentru că nu i-am permis. Ultimele mele cuvinte — „Nu mă mai suna!” — au fost condamnarea ei și blestemul meu. Strig în gol, o chem, dar aud doar ecoul vinei mele. Ea nu va mai suna niciodată, iar eu nu voi înceta să o sun — în speranța că, undeva, dincolo de hotare, mă va ierta. Dar tăcerea este răspunsul meu etern, și cu ea trăiesc acum, purtând această durere ca pe o cruce grea.