Era într-o situație fără ieșire și nu avea cine să-l ajute. Iar părintele s-a gândit că, din moment ce Nadia a rămas complet singură în apartamentul ei, de ce să nu închirieze una dintre camere tânărului – și ea ar avea un venit, iar el ar avea unde să doarmă fără teamă.
Și în doi, totuși, e mai vesel decât singur să-ți înfrunți problemele.
Umerii lui Ilie s-au lăsat, și-a plecat capul și privea în pământ, iar Nadia a continuat. Ilie poate să stea la început la mine pur și simplu ca oaspete, iar dacă nu-i va plăcea, dacă va dori să-și găsească altceva, iar dacă va dori să rămână, atunci să rămână. Ilie o privea cu uimire.
Nu are nevoie de bani? Îl poate adăposti doar așa? Măcar pentru o vreme? Se pare că de mult timp nimeni nu-i mai făcuse vreun bine în viață. Nu putea să creadă că un om străin, complet necunoscut, poate să se poarte cu el cu bunătate. Nadia l-a luat imediat pe Ilie acasă, nici măcar nu s-a întors la biserică să aprindă lumânări, cum făcea de obicei.
L-a luat pe Ilie de mână, îl întreba cu tact pe drum ce-i place să mănânce, dacă ar mânca împreună cu ea la cină cartofi prăjiți, iar dimineața terci de ovăz. Mai târziu va merge în camera lui să-și ia lucrurile personale. Iar acum poate chiar să probeze ceva din hainele rămase de la fiul ei.
Bătrânica nu s-a îndurat să le arunce, iar cui să le dea nu avea, iată că vor fi de folos. Ilie se comporta foarte stingher, modest, se vedea că e jenat. Parcă îi era incomod să mănânce atâția cartofi, iar Nadia tot îi mai punea în farfurie.
Apoi au băut împreună ceai de melisă cu miere și turtă dulce cu mentă. La televizor rula un concert, și s-au așezat amândoi să-l privească. Lui Ilie îi plăceau cântecele pe care le ascultau.
Iar Nadia nu putea să alunge senzația că Ilie o privește cu ochii unui câine vagabond pe care cineva l-a mângâiat deodată. Apoi i-a pregătit patul, acolo unde dormea întotdeauna fiul ei, iar ea s-a dus în dormitorul ei. Ce zi neobișnuită a fost astăzi, pentru prima dată s-a simțit din nou utilă, necesară cuiva, și atât de mult își dorea să-l încălzească, să-l alinte pe acest băiat, atât de mult își dorea să aibă grijă de el.
Nadia a stat mult timp întinsă în liniștea nopții. Nu se mișca deloc și aștepta momentul când va cădea din nou în întunericul negru al somnului fără vise. Dar atunci a auzit un foșnet.
Ah, e Ilie în camera aceea. Dar nu, nu mai e în camera aceea, ci se furișează încet aici în dormitor. Nadia se uita la el prin pleoapele întredeschise.
Ochii ei se obișnuiseră de mult cu semiîntunericul camerei nocturne. Vedea clar silueta furișândă a băiatului. Și-a ținut respirația, nu se mișca, iar inima îi bătea nebunește în piept.
Ține ceva în mâini, ceva mic. S-a oprit la capul ei și nu pleacă, poate se îndoiește dacă merită să facă ce și-a propus. Doamne, ce și-o fi propus? Ce-i în capul lui? Doar ea nu-l cunoaște deloc, și dacă el…? În acel moment, el …
CONTINUAREA 👇
În acel moment, el a început ușor să aranjeze ceva pe noptiera de lângă patul ei. Nadia încremeni, neîndrăznind nici măcar să respire. Printre gene, îl vedea pe Ilie plasând cu grijă câteva obiecte mici.
Când termină, îl auzi șoptind: „Mulțumesc…” apoi se întoarse încet și începu să se îndepărteze spre ușă.
Nadia așteptă până când pașii lui se pierduseră pe coridor și ușa camerei lui se închise. Abia atunci îndrăzni să deschidă ochii complet și să se uite la noptieră.
În lumina slabă care pătrundea de afară, văzu că Ilie așezase acolo un pahar cu apă proaspătă, un pachetel mic cu medicamente – pastilele ei pentru tensiune pe care le luase din baie, și care probabil o văzuse luându-le înainte de culcare – și o hârtie împăturită. Cu mâna tremurândă, Nadia aprinse veioza și deschise bilețelul.
„Doamnă Nadia, vă mulțumesc pentru bunătatea dumneavoastră. Am observat că uitați uneori să vă luați medicamentele. Promit că voi avea grijă de dumneavoastră așa cum aveți grijă de mine. Cu respect, Ilie.”
Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Tânărul pe care-l adusese în casă, despre care nu știa nimic, se furișase noaptea nu pentru a-i face rău, ci pentru a avea grijă de ea.
În dimineața următoare, Nadia se trezi cu mirosul de cafea proaspătă și pâine prăjită. Când intră în bucătărie, îl găsi pe Ilie pregătind micul dejun.
„Bună dimineața,” spuse el timid. „Am găsit niște ouă în frigider și am făcut o omletă. Sper că nu vă supărați.”
„Deloc, dragul meu,” răspunse ea, ștergându-și o lacrimă. „Deloc.”
În zilele care urmară, Ilie se dovedi a fi exact opusul a ceea ce s-ar fi putut teme Nadia. Era respectuos, atent și muncitor. Dimineața pleca devreme la un job temporar la o spălătorie auto, iar seara se întorcea și o ajuta cu treburile casnice.
Într-o seară, în timp ce așezau împreună vesela după cină, Nadia îndrăzni să-l întrebe:
„Ilie, nu vreau să par indiscretă, dar cum ai ajuns… știi… fără un loc unde să stai?”
Tânărul tăcu pentru un moment, apoi spuse încet:
„Am crescut la orfelinat. Când am împlinit 18 ani, am fost nevoit să plec. Mi s-a promis că voi primi o locuință socială, dar dosarul meu s-a pierdut undeva prin birocrație. Am lucrat unde am putut, am închiriat o cameră, dar proprietarul a decis să vândă apartamentul și am rămas pe drumuri. Am dormit în parcuri, la prieteni, până când aceștia s-au săturat de mine.”
Nadia simți cum i se strânge inima.
„Și părinții tăi? Nu știi nimic despre ei?”
Ilie clătină din cap. „Mama m-a abandonat la naștere. Tot ce știu este numele ei din certificatul meu de naștere – Elena Sokolova. Despre tată nu știu nimic.”
Nadia încremeni, simțind cum podeaua începe să se clatine sub picioarele ei. Elena Sokolova? Numele fiicei sale… care dispăruse acum 25 de ani, după o ceartă aprinsă despre sarcina ei nedorită.
„Ilie… când te-ai născut?” întrebă ea cu voce tremurândă.
„Pe 12 martie 1998,” răspunse el, privind-o curios. „De ce întrebați?”
Nadia se așeză încet pe scaun, simțind cum picioarele nu o mai țin. Era exact la nouă luni după ce Elena, fiica ei, plecase de acasă, jurând că va face avort și nu va mai reveni niciodată.
„Ilie… ai… ai vreo fotografie a mamei tale în documente? Sau vreo informație?”
Tânărul păru surprins de întrebare, dar se ridică și merse în camera lui. Se întoarse cu un dosar subțire, conținând documentele sale de la orfelinat.
„Aici scrie doar numele ei. Nu am nicio fotografie.”
Cu mâini tremurânde, Nadia deschise un sertar al bufetului și scoase un album vechi. Îl deschise la o pagină unde se afla fotografia unei tinere frumoase cu păr castaniu.
„Aceasta era fiica mea, Elena,” șopti ea. „A plecat de acasă acum 25 de ani, însărcinată, și nu am mai văzut-o niciodată.”
Ilie privi fotografia, apoi o privi pe Nadia, confuzia fiind vizibilă pe chipul său. Apoi, încet, ridică mâna și atinse propria ureche dreaptă, unde avea un mic semn din naștere.
„La orfelinat, una dintre îngrijitoare mi-a spus odată că semn acesta l-am moștenit de la mama mea…”
Nadia simți cum i se oprește respirația. Elena avea același semn, o mică pată roșiatică în forma unei semiluni pe urechea dreaptă. Semn care se transmisese în famIlie ei de generații.
„Arată-mi, te rog,” șopti ea.
Ilie se aplecă, iar Nadia văzu clar micul semn în formă de semilună – identic cu cel al fiicei sale.
„Doamne Dumnezeule,” murmură ea, cu ochii plini de lacrimi. „Tu ești… tu trebuie să fii…”
„Nepotul dumneavoastră?” completă Ilie, cu vocea la fel de tremurândă.
Nadia încuviință, incapabilă să vorbească. Apoi, cu un efort, întrebă:
„N-ai… n-ai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu mama ta după ce te-a lăsat la orfelinat?”
Ilie clătină din cap. „Mi s-a spus doar că a semnat actele de renunțare și a dispărut. Am încercat să o caut când am împlinit 18 ani, dar nu am găsit nicio urmă.”
Nadia își șterse lacrimile. „Nici eu nu am reușit să o găsesc, deși am căutat-o ani de zile. Am crezut că a făcut avort, cum amenințase… Niciodată nu mi-aș fi imaginat că te-a născut și te-a lăsat la orfelinat.”
Se priviră lung, doi străini legați prin sânge, reuniți printr-o întâmplare care părea orchestrată de destin.
„Deci…” începu Ilie, ezitant, „înseamnă că dumneavoastră sunteți… bunica mea?”
Nadia simți cum inima i se umple de o căldură pe care nu o mai simțise de ani de zile. Întinse mâna tremurândă și atinse obrazul tânărului.
„Da, dragul meu. Se pare că Dumnezeu te-a adus acasă.”
În acea noapte, pentru prima dată după mulți ani, Nadia adormi cu inima împăcată. Camera fiului ei era acum ocupată de nepotul pe care nu știuse că îl are. Iar când se trezi în mijlocul nopții, văzu din nou silueta lui Ilie furișându-se la patul ei. De data aceasta, însă, nu se mai temu. El așeză un pahar cu apă și medicamentele ei pe noptieră, apoi se aplecă și îi șopti:
„Noapte bună, bunică. Te iubesc.”
Și astfel, Nadia , care crezuse că va sfârși singură și uitată, descoperi că famIlie ei nu dispăruse, ci doar așteptase momentul potrivit pentru a se reîntregi. Iar Ilie, băiatul care nu avusese niciodată un cămin, găsise în sfârșit locul căruia îi aparținea cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.