Valentina tocmai scotea din cuptor plăcinta ei specială cu vișine, când soțul a anunțat că pleacă. Și la început ea nu s-a gândit la nimic deosebit… De parcă nu ar fi avut jumătatea ei motive să plece de acasă?
Dar plăcinta? — a întrebat Vali. A zâmbit cald, — credeam că bem un ceai împreună… Am copt favorita ta!
Nu ai înțeles, – a spus sec soțul. S-a dus în cealaltă cameră și s-a întors pe hol deja cu o geantă de voiaj, — plec definitiv de la tine. Nu mai am nevoie de tine! — a încheiat el cu o intonație de parcă vorbea despre un gunoi care trebuia aruncat de mult.
Ce? — a întrebat Vali întrebarea logică pentru o persoană șocată și s-a așezat pe scaunul de lângă masa din bucătărie – brusc a amețit și genunchii i s-au înmuiat de slăbiciune.
— Prostuță, — a mormăit Nicolae.
El, în principiu, începea întotdeauna să se enerveze când trebuia să-i explice ceva de două ori. Și vorbea, pur și simplu de parcă citea dintr-o carte! Și Valentina a aflat de la el că ea ca femeie este un loc gol și că s-a săturat de predicile ei și că îi vine rău de la necesitatea de a respira același aer cu ea! Dar lovitura principală Nicolae a păstrat-o pentru final.
Am un fiu, – a zâmbit el, – în curând va merge la școală! Iar eu, ca tată, trebuie să fiu alături… Tu să nu te superi. Trebuie să mă înțelegi! — și-a ridicat el tonul pretențios, — am fost mult timp cu tine, așa cum ești… Niciun bărbat n-ar fi suportat așa ceva, iar eu, consider că, din milă pentru tine, mi-am distrus destinul… Doar că acum gata, am toată viața înainte, și nu am de gând s-o stric din cauza ta!
A ieșit pe ușă. A trântit-o. Departe pe palier a scârțâit liftul – ceea ce însemna că soțul a plecat, iar apoi Valentina a alunecat definitiv într-o senzație vâscoasă, ceţoasă, sufocantă… Că toată lumea ei s-a răsturnat! Iar mai târziu s-a întors să râdă și a ÎNCREMENIT
CONTINUAREA 👇
Trecuseră trei luni de la plecarea lui Nicolae. Trei luni în care Valentina fusese nevoită să redescopere cine era ea fără el. La început, durerea fusese copleșitoare – se trezea în fiecare dimineață cu un gol în piept și cu întrebarea „de ce?” pe buze. Apoi venise furia, un sentiment nou și aproape eliberator pentru ea.
Dar abia peste șase săptămâni descoperise adevărata lovitură pe care i-o dăduse Nicolae. Într-o după-amiază, primise un apel de la o femeie care se prezentase drept agent imobiliar.
„Doamna Popescu, vă sun în legătură cu jumătatea de apartament vândută de soțul dumneavoastră. Noul proprietar dorește să știe când intenționați să eliberați locuința.”
Valentina rămăsese mută. Ce jumătate de apartament? Ce nou proprietar?
După ce închisese telefonul, se prăbușise pe podea, simțind cum i se tăiase respirația. Nicolae își vânduse jumătatea de apartament fără să-i spună. O lăsase fără acoperiș deasupra capului, într-un ultim act de cruzime calculată.
Valentina contactase imediat un avocat și aflase adevărul dureros: da, soțul avea dreptul legal să-și vândă partea lui din proprietatea comună. Da, noul proprietar putea solicita partajarea sau vânzarea întregului apartament. Nu, ea nu avea destui bani să cumpere acea jumătate.
Pământul parcă îi fugea de sub picioare. După 15 ani de căsnicie, după toate sacrificiile făcute, după toată dragostea investită, ajunsese să fie aruncată în stradă.
Dar undeva în adâncul ei, ceva se trezise. O voce care-i spunea că nu va ceda, că nu se va lăsa învinsă de ultima lovitură a lui Nicolae. Avea 45 de ani și o viață întreagă înainte – chiar dacă el o considerase „terminată”.
Valentina decisese să lupte. Cu ajutorul avocatului, reușise să obțină o amânare de la instanță. Avea trei luni să găsească o soluție. Trei luni să reinventeze totul.
Mai întâi își reluase vechea carieră de designer de interioare, abandonată la insistențele lui Nicolae, care considerase mereu că „o soție trebuie să stea acasă”. Contactase vechii clienți, își făcuse un portofoliu digital, lucrase zi și noapte pentru a-și reconstrui reputația.
Spre surprinderea ei, talentul era încă acolo, mai rafinat chiar după anii de pauză. Comenzile începuseră să vină, mai întâi timid, apoi tot mai multe. Valentina se trezea în zori și lucra până noaptea târziu, punând deoparte fiecare bănuț.
Apoi, după multe calcule și nopți nedormite, luase o decizie îndrăzneață. În loc să încerce imposibilul – să cumpere jumătatea lui Nicolae – va cumpăra un alt apartament. Mai mic, dar al ei. Complet al ei.
Banii nu erau suficienți, desigur, dar băncile păreau impresionate de determinarea ei și de contractele pe care le semnase. Obținuse un credit și găsise un apartament mic dar cochet, într-un cartier liniștit.
Acum, în dimineața aceasta friguroasă de noiembrie, Valentina stătea în mijlocul noii sale case, privind în jur la cutiile de carton stivuite ordonat. Toate lucrurile ei, toate amintirile care meritau păstrate, erau acolo. Restul – inclusiv cele care o legau de Nicolae – rămăseseră în vechiul apartament.
Telefonul sunase când era pe punctul de a pleca pentru ultima dată din locul pe care-l numise „acasă” timp de 15 ani.
„Alo?”
„Valentina? Nicolae sunt. Voiam să știu dacă ai eliberat apartamentul. Am aflat că te muți azi.”
Vocea lui suna la fel de arogantă ca întotdeauna, cu acea nuanță de superioritate care o făcuse să se simtă atât de mică atâția ani.
„Da, Nicolae. Tocmai plec.”
„Perfect. Trec pe-acolo să văd ce-ai lăsat în urmă. Sper că n-ai distrus nimic din răzbunare.”
Valentina zâmbise în receptor.
„Nu, Nicolae. Nu sunt ca tine.”
Închisese, simțind un val de ușurare. Ultima conversație. Ultimele cuvinte. De acum înainte, avocații vor intermedia orice comunicare necesară pentru divorț.
Și iată-l acum pe Nicolae, stând în ușa vechiului apartament, privind în jur șocat, complet încremenit. Dar nu de amintiri sau nostalgie era paralizat, ci de ceea ce vedea.
Apartamentul, vechiul lor apartament comun, fusese complet transformat. Pereții fuseseră zugrăviți în culori vibrante, mobila rearanjată într-un stil modern și elegant, fiecare colț respirând un aer de prospețime și rafinament.
„Ce… ce-ai făcut aici?” bâigui el, incapabil să-și ascundă uimirea.
Valentina stătea în mijlocul camerei, îmbrăcată într-o rochie simplă dar elegantă, cu părul aranjat într-un stil care o întinerea cu zece ani. Zâmbea.
„Am practicat,” spuse ea calm. „Pentru noua mea carieră. Mi-am folosit propriul apartament ca portofoliu.”
„Noua ta carieră?” întrebă el, încă neînțelegând complet.
„Design de interioare. Vechea mea pasiune, cea pe care ai făcut-o să o abandonez. Ironic, nu? Tocmai apartamentul din care m-ai alungat m-a ajutat să-mi reconstruiesc viața.”
Nicolae făcu câțiva pași în interior, privind în jur uluit.
„E… arată bine,” admise el cu reticență. „Dar de ce ai investit atâta efort când știai că trebuie să pleci?”
Valentina râse ușor, un râs sincer care-l surprinse. Nu o mai auzise râzând așa de ani de zile.
„Pentru că, Nicolae, în viață nu contează doar destinația, ci și călătoria. Am transformat acest spațiu nu pentru tine sau pentru noul proprietar, ci pentru mine. Ca să-mi dovedesc că pot. Și știi ceva? A funcționat. Noul proprietar a fost atât de impresionat de transformare încât m-a angajat să-i redesenez toate proprietățile. Cinci apartamente și o casă de vacanță.”
Nicolae rămase fără cuvinte, privind-o pe femeia din fața lui – aceeași pe care o părăsise considerând-o „terminată” – radiind acum de încredere și putere.
„Dar cum… unde vei locui?”
„Mi-am cumpărat un apartament. Mai mic, dar al meu. Complet al meu.”
„Cu ce bani?” întrebă el neîncrezător, știind perfect situația ei financiară când plecase.
„Cu banii câștigați din munca mea. Și cu un credit pe care l-am obținut singură. Aparent, băncile au mai multă încredere în mine decât ai avut tu vreodată.”
Nicolae se așeză pe marginea canapelei, simțindu-se dintr-o dată epuizat. Venise aici să se bucure de victoria lui finală, să vadă disperarea în ochii femeii pe care o abandonase. În schimb, găsise pe cineva complet diferit – o străină încrezătoare care părea să-i plângă de milă.
„Știi,” continuă Valentina, „când ai plecat, am crezut că lumea mea s-a sfârșit. Apoi, când am aflat că ți-ai vândut jumătatea de apartament, am fost sigură că asta e lovitura finală. Dar acum îți mulțumesc.”
„Îmi… mulțumești?” repetă el, nevenindu-i să creadă.
„Da. Pentru că m-ai forțat să redescopăr cine sunt cu adevărat. Să-mi amintesc de femeia care eram înainte să mă transform în umbra ta. Să realizez cât de multe pot face când nu mai sunt ținută în loc de cineva care vede doar defectele mele.”
Se apropie de el, nu amenințător, ci cu o prezență calmă, aproape compătimitoare.
„Aș fi continuat să trăiesc acea jumătate de viață pentru totdeauna, Nicolae. Ți-aș fi pregătit plăcinte cu vișine și aș fi așteptat să mă observi, să mă apreciezi. Dar acum? Acum am o viață întreagă, construită de mine, pentru mine.”
El o privi, încercând să găsească o replică tăioasă, ceva care să-i readucă sentimentul de superioritate. Dar cuvintele nu veneau.
„Și fiul tău? Cum se simte?” întrebă Valentina, schimbând brusc subiectul.
Nicolae tresări. „De unde știi despre…”
„Satul e mic, Nicolae. Și amanta ta, Cristina, are prietene care vorbesc. Știu despre fiul tău de trei ani. Știu de când mă înșeli. Știu totul.”
„Și nu ai spus nimic? Niciodată?” întrebă el, nevenindu-i să creadă.
„Ce rost ar fi avut? Te-ar fi făcut să mă iubești mai mult? Te-ar fi făcut să fii bărbatul de care aveam nevoie? Nu. Am ales să nu văd, să nu știu, pentru că era mai ușor așa. Dar acum? Acum pot privi adevărul în față și să-mi văd de viață.”
Se îndreptă spre ușă, luând ultima cutie de carton.
„Acesta e ultimul lucru pe care-l iau. Restul rămâne aici, pentru noul proprietar sau pentru tine, dacă vrei să recuperezi ceva.”
„Valentina,” spuse Nicolae, ridicându-se, simțind brusc nevoia de a spune ceva, orice, care să-l facă să pară mai puțin învins. „Eu… nu am vrut să te rănesc așa. Doar că…”
Ea ridică mâna, oprindu-l.
„Știu. Doar că nu mă mai iubeai. Doar că voiai o viață nouă. Doar că eu nu mai eram suficientă. E în regulă, Nicolae. Toate acestea m-au adus aici, în acest moment, și pentru asta, din nou, îți mulțumesc.”
Apoi, cu un ultim zâmbet, Valentina ieși din apartament și din viața lui, lăsându-l în urmă, încremenit, privind la transformarea pe care n-o văzuse venind – nu cea a apartamentului, ci cea a femeii pe care crezuse că o cunoaște atât de bine.
În seara aceea, în noul ei apartament, Valentina stătea pe balcon, privind orașul care se pregătea de noapte. Un pahar de vin roșu în mână, muzica preferată în fundal, și pentru prima dată în foarte mult timp – o liniște interioară profundă.
Telefonul ei vibră. Un mesaj de la noul ei client, mulțumindu-i pentru transformarea apartamentului și confirmând contractul pentru celelalte proprietăți. Un nou început, construit pe ruinele a ceea ce crezuse că va fi sfârșitul.
Valentina zâmbi, ridicând paharul într-un toast tăcut pentru ea însăși. Pentru femeia care fusese întotdeauna acolo, așteptând să fie redescoperită. Pentru viitorul care, în sfârșit, îi aparținea doar ei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.