Femeia mergea în pădure după vreascuri, dar încerca să nu se aventureze prea adânc în desișuri. De câteva ori rămăsese împietrită văzând în fața ei un lup cu același semn crem deschis pe piept. Elena înțelesese imediat cine era, așa că încerca să se comporte calm, dar cu prudență, la urma urmei era o fiară sălbatică.
Poate că el se purta bine cu vecina ei, dar pe Elena n-o cunoștea, așa că tânăra asistentă medicală tot se temea de el. Într-o zi, era iarnă, la mijlocul lui ianuarie, Elena, ca de obicei, a plecat în pădure după vreascuri mici. Când a strâns destule crengi, dintr-odată, parcă de nicăieri, a apărut în fața ei lupul cenușiu.
Oh, salut, codiță! — a spus încet Elena și s-a oprit, așteptând ca acesta să-și continue drumul prin pădure. Dar lupul nu avea de gând să plece. În schimb, a început să facă alergări scurte spre femeie, apoi să se îndepărteze înapoi.
Lupul părea că o cheamă pe Elena să-l urmeze. – Vrei să vin cu tine? — a întrebat Elena, iar cenușiul s-a lăsat nerăbdător pe labele din față, parcă spunându-i “da”. — Ei bine, fie cum vrei tu, — a spus încet Elena și a început să pășească cu grijă prin zăpada adâncă.
Afară era un ger cumplit, așa că asistenta medicală a trebuit să-și strângă mai bine haina ei veche vătuită. Femeia a mers după lup tot mai departe și mai departe, până când a ajuns într-o poiană mare. În primul moment, Elena nici măcar nu a putut înțelege ce vedea în fața ei.
Peste tot erau împrăștiate bucăți ale unui mecanism. Lângă una dintre ele, eroina noastră a putut distinge cabina ovală a pilotului și o parte a unei pale. Era un elicopter prăbușit în pădure.
Doamne Dumnezeule! — a exclamat Elena și a alergat imediat spre cabină. Când s-a uitat înăuntru, A ÎNLEMNIT.
CONTINUAREA 👇
Înăuntrul cabinei stătea un bărbat, nemișcat, înfășurat într-o pătură militară aspră. Fața lui palidă era acoperită parțial de o barbă neîngrijită și avea o tăietură adâncă deasupra sprâncenei stângi. La prima vedere, Elena a crezut că este mort, dar apoi a observat o mișcare ușoară a pieptului său. Respira. Abia, dar respira.
– Ești în viață! a exclamat ea, inima începându-i să bată cu putere.
Bărbatul a deschis ochii cu greutate. Erau de un albastru intens, în contrast izbitor cu pielea lui palidă și buzele vinețite de frig.
– Ajutor, a șoptit el, vocea fiindu-i atât de slabă încât Elena aproape că nu a auzit-o.
Instinctele ei de asistentă medicală au preluat imediat controlul. A evaluat rapid cabina elicopterului – nu exista risc imediat de explozie, nu se vedea combustibil scurs, iar aparatul părea să fi căzut de ceva timp, judecând după stratul de zăpadă care îl acoperea parțial.
– Te voi scoate de aici, a spus ea ferm. Dar trebuie să mă ajuți. Poți să miști picioarele?
Bărbatul a încercat, schimonosindu-se de durere, dar a reușit să-și miște ușor ambele picioare. Un semn bun – coloana vertebrală părea intactă.
– Brațele?
A ridicat mâna dreaptă, dar stânga a rămas nemișcată.
– Cred că e ruptă, a murmurat el.
Elena a deschis cu greu ușa cabinei, care era parțial blocată de zăpadă. Aerul rece a pătruns înăuntru, făcându-l pe bărbat să tremure și mai tare.
– Trebuie să te scot de aici și să te duc la căldură. Casa mea nu e departe. Poți să te ții de mine?
El a încuviințat slab. Cu efort considerabil, Elena a reușit să-l tragă afară din cabină. Bărbatul era mai înalt decât ea și, deși slăbit vizibil, încă greu pentru fizicul ei firav. Când l-a sprijinit în picioare, el s-a clătinat periculos.
– Cum te cheamă? l-a întrebat ea, încercând să-l țină treaz în timp ce-și începeau călătoria anevoioasă prin zăpadă.
– Andrei, a răspuns el după o pauză lungă, de parcă încerca să-și amintească. Andrei Voicu.
– Eu sunt Elena. Elena Radu. Sunt asistentă medicală, așa că ești pe mâini bune.
Andrei a încercat să zâmbească, dar rezultatul a fost mai degrabă o grimasă de durere.
– Ce noroc pe mine.
Lupul cenușiu îi urmărea de la marginea poienii, mergând în paralel cu ei la câțiva metri distanță. Din când în când dispărea printre copaci, doar pentru a reapărea mai în față, ca și cum ar fi verificat traseul.
– Prietenul tău… pare foarte protector, a observat Andrei, privind către lup.
Elena a zâmbit.
– Nu e prietenul meu. E al vecinei mele, Doamna Ana. Singurul meu vecin într-un radius de zece kilometri. Toată lumea crede că e nebună pentru că a îmblânzit un lup, dar e doar o bătrână singuratică cu un dar special pentru animale.
– Și totuși, te-a condus la mine.
Elena a privit spre lup, realizând brusc acest adevăr.
– Da, pare că da. Parcă… știa.
Au continuat să meargă în tăcere, fiecare pas fiind o luptă prin zăpada adâncă. Andrei se sprijinea tot mai greu de ea, și Elena simțea cum puterile îi slăbesc. Casa ei era încă departe, și frigul devenea tot mai pătrunzător. Deodată, Andrei s-a împiedicat și a căzut, trăgând-o pe Elena cu el în zăpadă.
– Nu mai pot, a șoptit el. Lasă-mă aici. Salvează-te tu.
Nici nu se pune problema, a răspuns ea ferm, încercând să-l ridice. Nu te-am găsit ca să te las să mori în zăpadă.
În acel moment, lupul s-a apropiat mai mult decât o făcuse vreodată. S-a uitat în ochii Elenei, apoi a privit în altă direcție, ca și cum ar fi vrut să le arate ceva.
– Cred că vrea să-l urmăm, a spus Elena, reușind să-l ridice pe Andrei.
Lupul i-a condus printre copaci, pe un traseu diferit de cel pe care veniseră. După aproximativ cincisprezece minute, au ajuns într-o mică poiană unde se afla o cabană rustică, mult mai aproape decât casa Elenei.
– E cabana de vânătoare a pădurărului, a exclamat Elena. Nici nu știam că e atât de aproape.
Cu ultimele puteri, l-a târât pe Andrei înăuntru. Cabana era simplă dar bine echipată – un pat, o sobă pe lemne, câteva conserve, apă și trusa de prim ajutor. Elena a aprins rapid focul în sobă și l-a ajutat pe Andrei să se întindă pe pat.
– Acum să vedem ce avem aici, a spus ea, începând să-i examineze rănile.
Pe lângă brațul probabil fracturat, Andrei avea o tăietură adâncă la cap, multiple contuzii și primele semne ale degerăturilor la degete. Temperatura lui corporală era îngrijorător de scăzută.
– De cât timp erai acolo? l-a întretat ea, în timp ce curăța rana de la cap.
– Nu știu sigur. Două zile, poate trei? Am pierdut noțiunea timpului.
– Cum de nimeni nu te-a căutat?
Andrei a închis ochii pentru un moment, ca și cum întrebarea i-ar fi provocat durere.
– Probabil că mă caută, dar în alt loc. Nu eram… nu eram pe ruta planificată.
Elena a ridicat o sprânceană, continuând să-i bandajeze capul.
– Și cum ai ajuns aici, în mijlocul pustietății?
– E o poveste lungă.
– Avem timp, a răspuns ea, arătând spre fereastra unde începuse să se intensifice ninsoarea. Nu mergem nicăieri prea curând.
Andrei a oftat.
– Sunt pilot militar. Eram într-o misiune de recunoaștere, dar am primit informații… informații care nu trebuiau să ajungă la mine. Am aflat ceva ce nu trebuia să știu.
– Și ce era asta?
El a ezitat, privind-o intens.
– Ești sigură că vrei să știi? Te pot pune în pericol.
Elena s-a oprit din bandajat și l-a privit direct în ochi.
– Tocmai te-am salvat dintr-un elicopter prăbușit în mijlocul pustietății, în plină iarnă. Cred că suntem deja dincolo de precauții.
Andrei a zâmbit slab.
– Corect. În urmă cu o săptămână, am interceptat accidental o transmisie criptată. Ea conținea coordonate și date despre un transport secret. Inițial n-am dat importanță, dar apoi am recunoscut numele unei operațiuni despre care se zvonea în armată – „Lupul Alb”.
– Ce este „Lupul Alb”?
– Un program experimental. Folosesc animale sălbatice pentru operațiuni speciale, le modifică genetic, le implantează cipuri de control.
Elena s-a gândit imediat la lupul cenușiu cu pata deschisă pe piept.
– Crezi că e unul dintre ei? Cel care ne-a adus aici?
– Posibil, dar nu cred că mai e sub control. Dacă ar fi fost, n-ar fi ajutat un dezertor ca mine.
– Dezertor? a repetat Elena, încruntându-se.
– După ce am aflat despre program, am fost contactat de superiorii mei. Mi s-a ordonat să mă întorc la bază pentru „debriefing”. Dar am auzit ce s-a întâmplat cu alții care au aflat prea multe – accidente ciudate, dispariții. Așa că am luat elicopterul și am încercat să fug. Să ajung la granița de vest.
– Dar te-au doborât?
Andrei a clătinat din cap.
– Nu, asta e partea ciudată. A fost o defecțiune mecanică bruscă. Ca și cum sistemele de control ar fi cedat simultan. Am reușit să evit populația civilă, dar m-am prăbușit aici, în pustietate.
Elena a terminat de bandajat rana capului și a început să se ocupe de brațul lui, improvizând o atelă din materialele găsite în cabană.
– Și acum? Ce vei face?
– Nu știu. Probabil mă caută. Dacă mă găsesc…
A lăsat fraza neterminată, dar implicația era clară.
– Nu te vor găsi aici, a spus Elena hotărâtă. Suntem la sute de kilometri de orice oraș major. Doar eu și Doamna Ana știm de existența acestui loc.
A privit pe fereastră, unde ninsoarea se transformase într-un adevărat viscol.
– Și oricum, nimeni nu poate ajunge aici în condițiile astea. Ești în siguranță. Deocamdată.
Când a terminat de tratat rănile lui Andrei, Elena a făcut un ceai fierbinte din plantele uscate găsite în cabană. I-a oferit o cană și s-a așezat lângă el pe marginea patului.
– De ce ai venit aici? l-a întrebat Andrei brusc. Într-un loc atât de izolat. Singură.
Elena a privit în ceaiul ei, ca și cum ar fi putut găsi răspunsul acolo.
– După divorț, am avut nevoie să fug. La fel ca tine, cred. Doar că eu fugeam de amintiri, nu de armată.
– Ce s-a întâmplat?
– O poveste clasică. Soțul meu avea o altă familie. În alt oraș. Cu copii. Când am aflat, mi s-a prăbușit lumea. Așa că am acceptat primul post disponibil – asistentă la dispensarul rural, la 30 de kilometri de aici. Mi-au oferit casa asta ca parte din pachet. Nimeni altcineva nu voia să stea în pustietate.
Andrei a atins ușor mâna ei.
– Îmi pare rău.
– Nu-ți fie. E mai bine așa. Am învățat să mă bucur de singurătate, de liniște. Iar acum, iată-mă, implicată într-o conspirație militară, cu un pilot dezertor și un lup modificat genetic.
Au râs amândoi, un moment de ușurare în mijlocul situației lor complicate.
Afară, furtuna se intensifica, învăluind cabana într-un cocon de zăpadă și izolare. Elena a alimentat focul din sobă, pregătindu-se pentru o noapte lungă. Undeva, în întuneric, lupul cenușiu veghea, protejându-i de pericolele nevăzute care îi pândeau.
– Crezi că are un nume? a întrebat Andrei, privind pe fereastră unde, ocazional, puteau zări silueta lupului.
– Doamna Ana îl numește simplu „Gri”. Spune că el i-a spus numele lui adevărat, dar că e un secret între ei.
Andrei a zâmbit.
– Începe să-mi placă această Doamnă Ana.
– Va trebui să te duc la ea mâine, dacă vremea ne permite. Are o colecție impresionantă de leacuri naturiste și poate să ajute cu brațul tău. Plus că probabil ar trebui să discutați despre acest „Lupul Alb”. Dacă Gri este într-adevăr unul dintre subiecții lor, ea trebuie să știe.
– De ce ar trebui să aibă încredere în mine? Sunt parte din sistemul care a creat acest program.
Elena l-a privit lung.
– Pentru că ai încercat să faci ce e corect. Și pentru că Gri te-a ales pe tine. Te-a păzit zile întregi până a reușit să mă aducă la tine. Asta înseamnă ceva.
În acea noapte, în timp ce vântul urla afară și zăpada se aduna în troiene, Elena a vegheat lângă Andrei, asigurându-se că temperatura lui corporală rămâne stabilă. În mintea ei se învârteau întrebări fără răspuns. Cine era cu adevărat acest bărbat pe care soarta îl adusese în calea ei? Ce secrete ascundea programul „Lupul Alb”? Și poate cel mai important – ce rol avea ea în toată această poveste?
Undeva în zori, când viscolul s-a mai domolit, Elena a adormit într-un final, cu capul sprijinit de marginea patului lui Andrei. Nu a observat cum lupul cenușiu s-a apropiat de fereastra cabinei, privind înăuntru cu ochi care păreau prea inteligenți, prea umani pentru o simplă fiară sălbatică. Nici nu a văzut când, pentru o clipă, pata cremă de pe pieptul acestuia a pâlpâit cu o lumină slabă, pulsând ca un far în întuneric.
O nouă zi se pregătea să înceapă, aducând cu ea revelații care aveau să schimbe pentru totdeauna viața liniștită a Elenei din pustietate.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.