Fetita fără adăpost se gândea la căldură, la mâncare. Poate o să găsească o bucată de pâine. Poate iar o să aibă noroc. Picioarele au dus-o spre un loc cunoscut — curtea din spate a restaurantului, unde se aruncau adesea resturi de mâncare. Acolo mirosea mereu a carne prăjită și pâine caldă. Mirosul ăla îi dădea iluzia că viața poate fi un pic mai ușoară.
Hotărâtă, a pornit spre acel loc, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Karina a ajuns în curte abia târându-și picioarele. Cunoștea bine colțul ăsta de oraș — containerele de gunoi erau mereu acolo și emanau miros de mâncare.
Pentru ea, era ca o insulă mică de speranță. Deși era obosită, în suflet i se aprinsese o scânteie de bucurie — poate azi o să aibă noroc. A aruncat o privire în jur, să se asigure că nu era nimeni.
Angajații restaurantului îi alungau pe cei ca ea cu țipete și amenințări, uneori chiar cu împingeri. Karina s-a așezat lângă un container, și-a tras gluga veche peste față, să nu atragă atenția, și a început să cotrobăie prin gunoaie.
Simțea sub degete hârtie umedă, ambalaje de plastic și resturi de mâncare. După câteva minute, mâinile i-au dat peste ceva tare. A scos un baton de pâine.
Era încă în ambalaj, aproape întreg. Inima i-a început să bată mai repede, și a oftat ușurată. Avea o șansă să-și potolească foamea măcar puțin.
L-a băgat repede în buzunar, temându-se că altcineva i l-ar putea lua. Știa că alți copii, dacă vedeau ce a găsit, nu s-ar fi sfiit să i-l smulgă. A privit din nou spre container, gândindu-se că poate mai găsește ceva.
Dar deodată, bucuria i-a fost întreruptă de un sentiment ciudat. Avea impresia că cineva o urmărește. Privirea i s-a oprit asupra ferestrei restaurantului.
Prin geam se vedea o lumină gălbuie și umbre care se mișcau în ritmul agitat al bucătăriei. Karina a încremenit, ascultând sunetul farfuriilor și pașii angajaților. Nimeni nu se uita afară, dar ceva în atmosferă o făcea să se simtă neliniștită.
Și mai ciudat era că fereastra bucătăriei era deschisă. S-a apropiat cu grijă și s-a uitat înăuntru. Totul era curat, strălucitor sub luminile puternice.
Șorțurile albe ale bucătarilor se mișcau printre oale clocotinde. Părea totul normal, dar Karina simțea că bucuria ei se amestecă cu o stare de neliniște. S-a lipit de peretele rece de cărămidă și a încercat să vadă mai bine prin fereastră.
Înăuntru era forfotă: bucătarii găteau, aranjau farfurii pe mesele lungi, ospătarii alergau cu tăvile. Se auzea cum sfârâie tigaile, cum se ciocnesc tacâmurile. Părea o zi obișnuită.
Dar deodată, în bucătărie a apărut o femeie. Karina a remarcat-o imediat. Rochia ei roșie ieșea în evidență printre uniformele albastre ale angajaților.
Tocurile înalte băteau tare în gresie, iar postura ei transmitea încredere. Era Veronica , soția celebrului om de afaceri Andrei . Karina o mai văzuse în revistele vechi găsite prin gunoaie.
A încremenit. Nu înțelegea ce caută o femeie atât de elegantă în bucătărie. Oamenii de genul ăla nu se amestecau cu muncitorii.
Dar Veronica părea că știe exact ce face. A mers direct la o masă unde un bucătar termina de decorat un fel de mâncare. Karina a observat cum Veronica s-a uitat discret în jur, ca să se asigure că nu e văzută.
Bucătarul s-a îndepărtat puțin să vorbească cu un ospătar, iar în acel moment femeia a scos din geantă un flacon mic. Sticluța strălucea în lumină, cu reflexii ciudate. Karina s-a apropiat de fereastră, încercând să vadă mai bine.
Veronica a deschis flaconul cu grijă și a turnat câteva picături de lichid închis la culoare peste mâncare. Mișcările ei erau sigure, fără ezitare. Apoi a închis sticluța, a băgat-o înapoi în geantă și s-a îndepărtat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pe fața ei nu era nicio urmă de vină, doar o satisfacție rece. Karina a simțit cum i se strânge stomacul. Știa că tocmai asistase la ceva îngrozitor.
Nu era o greșeală. A văzut cu ochii ei. Era otravă.
S-a uitat din nou la farfurie: carne frumos aranjată, garnitură elegantă, totul părea delicios, dar acum știa adevărul — era o capcană mortală.
— Otravă, a șoptit ea, simțind cum o cuprinde frigul.
Karina și-a strâns pumnii, și-a șters palmele transpirate de geaca veche și a făcut primul pas spre intrarea restaurantului.
S-a apropiat de masa bărbatului și i-a zis:
— Nu mâncați ASTA, am văzut cum soția dumneavoastră a pus ceva în farfurie.
Bărbatul n-a crezut-o, dar în clipa următoare… toată sala a înghețat de GROAZĂ… 😲😲😲
CONTINUAREA 👇
…În tot restaurantul s-a lăsat liniștea. Printre gălăgie, muzică, clinchet de farfurii și râsete, s-a auzit vocea Karinei – subțire, tremurândă, dar sigură pe ea.
— Nu mâncați asta… soția dumneavoastră… a pus ceva în mâncare…
Andrei Voronțov, un bărbat înalt, solid, cam pe la cincizeci de ani, s-a uitat suspicios la fetiță. Șervetul lui, apretat impecabil, stătea pe genunchi, iar furculița i-a rămas suspendată în aer. Fruntea i s-a încruntat.
— Ce spui acolo, fetițo? — vocea lui era joasă, cu o undă de iritare. — E vreo glumă?
Era gata să îi spună chelnerului să o dea afară, când din spate s-a auzit o voce de femeie, tăioasă:
— Ce se întâmplă aici?
Veronica stătea în pragul sălii, rochia ei roșie strălucea puternic pe fundalul tonurilor pastelate ale interiorului. Părea pierdută, dar Karina a văzut: în ochii ei era o neliniște pe care încerca să o ascundă.
— L-ați otrăvit, — a spus Karina direct, fără să-și ia ochii de la femeie. — Am văzut. În bucătărie. Ați pus ceva în mâncare.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Cineva a pus cu grijă paharul pe masă. Câțiva clienți s-au ridicat, apropiindu-se curioși. Toți se uitau la o fetiță slabă, murdară, cu ochi mari. Mâinile îi tremurau, dar vocea nu o mai trăda.
— Asta e o prostie! — a strigat Veronica, încercând să zâmbească, dar buzele îi tremurau. — E doar o vagaboandă… Dați-o afară!
Dar Andrei, fără să-și ia privirea de la farfurie, a împins-o deoparte. Fața i s-a schimbat. Ceva în vocea fetei, în privirea ei, în siguranța neașteptată a cuvintelor, l-a făcut să se îndoiască.
— Chemați poliția, — i-a zis el chelnerului. — Și salvarea. Și… să facă o analiză chimică. Imediat.
Veronica s-a albit la față.
— Tu… nu mă crezi?
— Ar trebui?
Karina stătea nemișcată. Inima îi bătea tare, dar știa: nu mai era cale de întoarcere. Făcuse ce trebuia.
După o jumătate de oră, poliția a înconjurat restaurantul. Au scos oaspeții și personalul, iar anchetatorii au început să pună întrebări. Mâncarea a fost luată pentru analiză.
Câteva zile mai târziu, s-a confirmat: în mâncare era un toxin puternic, care provoca stop cardiac în câteva minute. Doza era suficientă ca să omoare un adult.
Veronica a fost arestată. Motivele au umplut știrile: gelozie, controlul afacerii, certuri de familie, dorința de a pune mâna pe moștenire. Iar Karina — o fetiță fără adăpost — a devenit o eroină neașteptată.
Karina stătea în biroul anchetatorului, ghemuită într-un fotoliu mare de piele. I-au dat ceai, biscuiți. Pentru prima dată după mult timp, se simțea în siguranță.
— Ai salvat un om, — i-a spus polițistul zâmbind. — Și nu pe oricine, ci un om important. Ai făcut ceva extraordinar.
A făcut o pauză.
— Acum, Karina, spune-mi… tu unde locuiești?
Karina și-a plecat ochii. Nu voia să se întoarcă în stradă. Dar a spus adevărul.
A doua zi, ziarele titrau: „Fetiță fără adăpost descoperă o conspirație”, „Karina a salvat viața unui milionar”, „Mică eroină cu o inimă mare”.
Andrei a venit personal la centrul unde fusese adusă temporar fetița. S-a așezat în fața ei și a pus pe masă o cutie cu fundiță.
— E ceva pentru tine aici, — i-a spus cu blândețe. — Dar mai întâi vreau să-ți spun ceva.
Karina l-a privit cu prudență.
— Nu doar că mi-ai salvat viața. Mi-ai deschis ochii. Am trăit ani întregi lângă o persoană care-mi dorea moartea și nici nu mi-am dat seama. Tu ai văzut… și nu ai tăcut. Asta înseamnă curaj adevărat.
A deschis cutia. Înăuntru — haine groase, un set de acuarele și caiete, și… o cheiță mică.
— E cheia casei tale noi. Dacă vrei. Am un apartament mare și mi-ar plăcea să locuiești acolo. Nu ca servitoare. Ca fiică.
Karina și-a strâns buzele. Nu era obișnuită cu bunătatea. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Eu… nu știu ce să zic.
— Spune doar dacă vrei să încerci o viață nouă. Fără tomberoane. Fără frică. Cu școală. Și cu căldură.
A dat din cap.
— Vreau.
Au trecut câteva luni. Karina mergea la școală, picta, iar lângă patul ei, mereu era o franzelă proaspătă — simbolul acelei zile în care viața i s-a schimbat pentru totdeauna.
Și de fiecare dată când cineva o întreba: „Ți-a fost frică atunci, în restaurant?” — răspundea:
— Da. Dar și mai mult mi-a fost frică să nu fac nimic.
Pentru că, uneori, și o inimă mică poate face ceva mare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.