Maria și Ioana s-au îndreptat spre o viață de jafuri după ce au scăpat de tatăl lor vitreg abuziv. Un furt fatal la conacul unei doamne în vârstă necunoscute le conduce pe un drum neașteptat când dau peste o fotografie legată de trecutul lor.
“Încă o semnătură acolo,” spuse avocatul, zâmbind când gemenele de 25 de ani, Maria și Ioana, i-au urmat indicațiile. “Gata! Este tot al vostru!”
După ce avocatul a plecat, privirea Ioanei a zăbovit asupra tavanelor înalte și decorului ornamentat al conacului în stil victorian așezat la marginea orașului liniștit.
“Poți să crezi, Maria!?” exclamă ea, simțind cum entuziasmul îi zvâcnește prin vene. “Acum ne aparține! Este AL NOSTRU!
Ioana se bucura, neobservând că sora ei nu spusese niciun cuvânt și, în schimb, plângea în tăcere.
“Maria, ce s-a întâmplat?” întrebă Ioana, confuză. 📖
CONTINUAREA 👇
„Ioana,” șopti Maria, încercând să-și controleze emoțiile, „asta e casa în care am intrat acum șase luni. Casa bătrânei pe care am jefuit-o.”
Cuvintele ei plutiră în aerul greu al încăperii, aducând cu ele amintiri pe care Ioana încercase să le uite.
Șase luni în urmă, cele două surori erau disperate. După ce fugiseră de tatăl lor vitreg violent la vârsta de 17 ani, Maria și Ioana supraviețuiseră pe străzi prin mici infracțiuni și ocazional adăposturi pentru persoane fără casă. Era o existență dură, dar preferabilă violenței de acasă.
În acea noapte de noiembrie, izbucnise o furtună neașteptată. Udă până la piele și tremurând de frig, gemenele căutau adăpost. Conacul izolat de la marginea orașului părea nelocuit — luminile erau stinse, iar aleea era pustie. Planul era simplu: să intre, să ia orice obiecte de valoare ușor de transportat și să dispară înainte de răsărit.
Dar lucrurile nu mersesera conform planului. În timp ce Ioana scotocise prin sertare în căutarea de bijuterii sau bani, Maria se rătăcise într-o cameră ce părea un birou. Acolo găsise un album foto vechi și, din curiozitate, îl deschisese. Șocul fusese devastator — în interior erau fotografii cu mama lor, tânără și zâmbitoare, alături de o femeie în vârstă. În spatele uneia dintre fotografii scria: „Fiica mea Elena cu gemenele, Maria și Ioana, 2 ani”.
În acel moment, o voce slabă întrebase din pragul ușii: „Cine sunteți voi?” O femeie în vârstă, probabil în jur de 80 de ani, stătea acolo sprijinindu-se în baston.
Panica le cuprinsese pe gemene. Maria scăpase albumul, iar Ioana, auzind zgomotul, alergase în cameră. Văzând bătrâna, trăsese de sora ei și fugiseră în noapte, abandonând geanta cu puținele obiecte pe care reușiseră să le adune.
„Crezi că… crezi că ea era bunica noastră?” întrebă Ioana, revenind în prezent, glasul ei tremurând.
Maria dădu din cap, lacrimile curgându-i pe obraji. „Sunt sigură de asta. Uită-te,” spuse ea, scoțând din buzunar o fotografie îndoită — același tablou pe care îl văzuse în albumul din birou. „Am luat-o în acea noapte. Nu știu de ce. Poate pentru că era prima dovadă că aveam o familie dincolo de noi două.”
Ioana luă fotografia, studiind-o cu atenție. „Mama arată atât de fericită aici. Dar de ce nu ne-a spus niciodată despre ea?”
„Cred că știu răspunsul la asta,” se auzi o voce din ușă.
Ambele femei tresăriră. Avocatul se întorsese, ținând un plic gros în mână.
„Doamna Eleonora Vasilescu, bunica voastră, mi-a lăsat instrucțiuni să vă înmânez acest plic după ce ați semnat toate actele. Conține o scrisoare și câteva documente pe care le-a considerat importante.”
Le înmână plicul și adăugă cu blândețe: „Doamna Eleonora vă căuta de ani de zile. A angajat detectivi, a contactat autorități, dar fiica ei, mama voastră, a făcut tot posibilul să dispară fără urmă. Când v-a văzut în acea noapte… a știut imediat cine sunteți. Mi-a spus că ați moștenit ochii ei.”
După ce avocatul plecă, surorile rămaseră în tăcere, privind plicul ca și cum ar fi conținut un secret teribil.
„Hai să-l deschidem,” șopti Maria în cele din urmă.
Înăuntru găsiră o scrisoare scrisă de mână, cu cerneală albastră, pe hârtie fină:
„Dragele mele nepoate,
Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că eu nu mai sunt, iar voi ați primit moștenirea care vă aparține de drept. Știu că intrarea voastră în casa mea a fost neconvențională, dar poate că destinul lucrează în moduri misterioase.
Mama voastră, Elena, a fost singura mea fiică. Când era tânără, s-a îndrăgostit de un bărbat pe care eu și soțul meu nu l-am aprobat — tatăl vostru biologic. Era fermecător, dar nestatornic și iresponsabil. Am încercat să o conving să nu facă această greșeală, dar dragostea tinereții este adesea oarbă.
După ce v-ați născut, lucrurile s-au deteriorat rapid. Tatăl vostru a părăsit-o, iar Elena a căzut într-o depresie profundă. I-am oferit ajutor, am implorat-o să se întoarcă acasă cu voi, dar era prea mândră și prea rănită. A dispărut într-o noapte, lăsând doar un bilet în care spunea că are nevoie să înceapă o viață nouă, departe de amintirile dureroase.
Am petrecut următorii douăzeci de ani căutându-vă. Fiecare detectiv angajat, fiecare pistă urmată se termina în dezamăgire. Apoi, într-o noapte ploioasă, ați intrat în viața mea prin efracție.
Nu vă judec pentru alegerile pe care ați fost forțate să le faceți pentru a supraviețui. Viața este rareori dreaptă, iar voi ați avut mai puține șanse decât majoritatea. Dar acum aveți o oportunitate să începeți din nou.
În seiful din birou (combinația este ziua voastră de naștere: 15-03-98) veți găsi toate documentele legale, inclusiv certificatele voastre de naștere originale și un cont bancar deschis pe numele vostru.
Regretul meu cel mai mare este că nu v-am putut cunoaște în timpul vieții mele. După ce ați fugit în acea noapte, sănătatea mea s-a deteriorat rapid. Dar am murit împăcată, știind că v-am găsit și că vă pot oferi un nou început.
Iertați-mă pentru anii pierduți. Iertați-o pe mama voastră, care a făcut ce a crezut că e mai bine într-un moment de durere profundă. Și, mai presus de toate, iertați-vă pe voi însevă pentru tot ce ați fost nevoite să faceți pentru a supraviețui.
Cu toată dragostea, Bunica voastră, Eleonora”
Maria și Ioana citiră scrisoarea de mai multe ori, lacrimile curgându-le pe obraji. Apoi, în tăcere, se îndreptară spre birou. Seiful era acolo, ascuns în spatele unui tablou, exact cum se așteptaseră hoațele experimentate ce erau.
Înăuntru găsiră documente legale, fotografii vechi, și detaliile unui cont bancar care conținea o sumă ce le tăie respirația — suficientă pentru a le asigura confortul pentru tot restul vieții.
„Ce facem acum?” întrebă Ioana, privind în jur la casa care era acum a lor.
Maria rămase tăcută un moment, apoi răspunse: „Începem din nou. Facem ca bunica să fie mândră. Poate… poate deschidem un adăpost pentru fete tinere care au fugit de acasă? Un loc sigur, unde să poată găsi sprijin și îndrumare.”
Ioana zâmbi printre lacrimi. „Cred că bunicii i-ar fi plăcut asta.”
Afară, ploaia începuse să cadă ușor, spălând trecutul și pregătind terenul pentru un nou început. Maria și Ioana stăteau la fereastră, privind grădina vastă a proprietății lor. Pentru prima dată în viața lor adultă, nu mai trebuiau să fugă sau să se teamă de ziua de mâine.
„Ioana,” șopti Maria, „crezi că mama e încă în viață? Crezi că am putea s-o găsim?”
„Nu știu,” răspunse Ioana, strângând mâna surorii sale. „Dar pentru prima dată, avem resursele să încercăm. Și indiferent de rezultat, acum avem un loc pe care îl putem numi acasă.”
Undeva, în memoria acelei case vechi, spiritul Eleonorei Vasilescu zâmbea. Cercul se închisese în sfârșit, iar nepoatele ei găsiseră drumul înapoi acasă, chiar dacă printr-o fereastră spartă într-o noapte furtunoasă. Uneori, destinul își găsește propriile căi, chiar și prin cele mai neașteptate metode.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.