Ea nu a cunoscut niciodată liniște din partea lor, și iată că într-o zi, când Maria Ștefănescu s-a dus după apă la râu, a văzut că Ana stă deasupra prăpastiei și se roagă.
Hei, Ana! Dă-te înapoi de la margine, — a spus ea.
— Baba Maria, ce vreți de la mine? Mergeți pe drumul dumneavoastră, unde v-ați îndreptat, — a spus fata.
Ți-am spus, dă-te înapoi de la margine! — baba Maria nu glumea, pentru că și ea însăși cândva a vrut să facă ASTA, dar cineva a salvat-o.
S-a apropiat de fată din spate și a început să-i povestească ceva.
— Baba Maria, vă rog, mergeți-vă pe drumul dumneavoastră, — a repetat fata și s-a întors cu spatele la ea.
Dar baba Maria nu se grăbea să facă acest lucru, stătea în spatele fetei și o mângâia pe spate. A început să-i povestească ceea ce cândva i-au povestit și ei. Fetei i s-au făcut părul MĂCIUCĂ de la cele auzite…
CONTINUAREA 👇
— Știi, draga mea, spuse baba Maria cu vocea ei aspră dar blândă, fiecare femeie din satul nostru a stat cândva unde stai tu acum.
Ana rămase neclintită, dar ceva în tonul bătrânei o făcu să asculte.
— Și eu am stat aici, acum mulți ani, privind la apa întunecată de jos, gândindu-mă că ar fi mai ușor să mă las înghițită de ea decât să mai suport durerea.
Vântul ușor mișca iarba înaltă din jurul lor, iar râul murmura dedesubt, ca un ecou al unei conversații vechi.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ana, încă fără să se întoarcă.
— Dragoste, desigur. Ce altceva ar putea împinge o femeie tânără să stea la marginea prăpastiei? Bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte, m-a înșelat cu jumătate din sat. Iar când l-am confruntat, m-a bătut atât de rău încât trei zile n-am putut să mă ridic din pat.
Ana își întoarse ușor capul, ochii ei înroșiți de plâns întâlnind privirea înțeleaptă a bătrânei.
— Și totuși, nu v-ați aruncat.
— Nu. Pentru că a venit o femeie care mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. Același lucru pe care vreau să ți-l spun și ție acum.
Baba Maria se apropie și mai mult, aproape șoptind:
— Copilă, niciun bărbat de pe lumea asta nu merită ca tu să-ți arunci viața pentru el. Niciodată.
Ana simți un fior care îi străbătu șira spinării.
— Vasile… a promis că se va însura cu mine. Și apoi l-am găsit cu Ileana, în hambar. Râdeau de mine, baba Maria. Râdeau și spuneau că sunt doar o prostituată a satului, că toți bărbații mă folosesc și nimeni nu m-ar lua de nevastă.
— Și tu ai crezut cuvintele unui bărbat care te-a înșelat?
Ana își mușcă buza, lacrimile începând să curgă din nou.
— Dar nu minte. Toți bărbații din sat mă privesc în acel fel. Mă cheamă în spatele caselor, în hambare, în pădure. Și apoi, a doua zi, se prefac că nici nu exist. Sunt murdară, baba Maria. Murdară și nimeni nu mă va iubi vreodată cu adevărat.
Bătrâna oftă adânc.
— Ascultă-mă bine, copilă. În satul nostru există o poveste veche. O poveste despre o femeie care a trăit acum o sută de ani. Era frumoasă, ca tine, și toți bărbații o doreau. Dar niciunul nu o respecta. O foloseau și apoi o aruncau. Până într-o zi când ea a descoperit ceva.
Ana se întoarse complet, hipnotizată de povestea bătrânei.
— Ce a descoperit?
— Puterea ei. Puterea care zace în fiecare femeie, dar pe care puține o descoperă. Și când a descoperit-o, bărbații care înainte o tratau ca pe un obiect, au început să se teamă de ea. Să o respecte. Să o venereze.
— Ce fel de putere?
Baba Maria zâmbi misterios.
— Puterea de a fi stăpâna propriului destin. De a nu permite nimănui să-ți definească valoarea. Femeia din poveste a înțeles că nu avea nevoie de validarea lor. Că putea să existe, să strălucească, să trăiască după propriile ei reguli.
— Și cum a făcut asta?
— A început să spună nu. A început să aleagă ea. A început să-și folosească frumusețea și dorința bărbaților pentru ea ca pe o armă, nu ca pe o slăbiciune. Și mai ales, a început să-și folosească mințile, inima și mâinile pentru a construi o viață care nu depindea de niciun bărbat.
Ana părea sceptică.
— Și asta a funcționat? În satul nostru?
— Nu doar că a funcționat, dar a schimbat istoria acestui loc. Femeia aceea a devenit cea mai respectată persoană din sat. A ajutat alte femei să-și găsească puterea. A construit o comunitate. Și, ironic, când nu mai avea nevoie de niciun bărbat, a găsit unul care a iubit-o cu adevărat, pentru ceea ce era ea.
— Cine era această femeie? o întrebă Ana, făcând un pas înapoi de la marginea prăpastiei.
Baba Maria zâmbi larg, iar ochii ei căpătară o strălucire nouă.
— Bunica mea. Iar eu sunt fiica fiicei ei. Și noi, femeile din familia noastră, de generații, ajutăm alte femei să-și găsească puterea când stau la marginea prăpastiei, literal sau metaforic.
Ana o privea uimită.
— De aceea toți se tem de tine în sat? De aceea bărbații îți dau ocol larg?
— Se tem pentru că știu că văd prin ei. Se tem pentru că știu că le pot lua puterea oricând vreau. Dar mai ales, se tem pentru că știu că pot învăța și alte femei să facă la fel.
Baba Maria întinse mâna spre Ana.
— Vino cu mine. Lasă-mă să-ți arăt cum să transformi durerea în putere. Cum să faci ca bărbații care te-au făcut să te simți fără valoare să tremure la vederea ta.
Ana ezită pentru o clipă, apoi puse mâna ei în cea a bătrânei. Simți ceva ciudat, ca un curent cald care îi trecea prin corp, dându-i o senzație de forță pe care nu o mai simțise niciodată.
— Ce a fost asta? întrebă ea, surprinsă.
— Asta, draga mea, este începutul. Bunica mea obișnuia să spună că fiecare femeie are în ea o vrăjitoare care doarme. Unele nu o trezesc niciodată. Altele o descoperă când stau la marginea prăpastiei și decid să trăiască.
Împreună, cele două femei se îndepărtară de marginea prăpastiei, mergând pe cărarea care ducea înapoi spre sat. Ana simțea cum ceva se schimbase în ea. Corpul ei părea mai drept, mai puternic. Mintea ei mai clară.
— Ce se va întâmpla acum? întrebă ea.
— Acum, vei învăța. Vei învăța secretele pe care femeile din familia mea le-au păstrat și transmis din generație în generație. Vei învăța cum să citești oamenii, cum să vindeci, cum să atragi abundența, cum să te protejezi. Și mai ales, vei învăța cum să-ți recapeți respectul de sine.
Ana se opri brusc.
— Dar de ce eu? De ce m-ai ales pe mine?
Baba Maria o privi cu căldură.
— Nu te-am ales eu. Te-ai ales singură când ai decis să stai la marginea prăpastiei. Doar femeile care ajung acolo, la limita disperării, sunt cu adevărat pregătite să-și accepte puterea. Restul sunt mulțumite să trăiască în umbra bărbaților, crezând că asta e tot ce pot avea. Tu ești diferită. Întotdeauna ai fost.
În zilele și săptămânile care au urmat, Ana a petrecut mult timp în căsuța modestă a babei Maria. A învățat despre plante și leacurile lor. A învățat cum să asculte vântul și să citească semnele naturii. A învățat cum să privească adânc în ochii oamenilor și să vadă adevărul din sufletele lor.
Dar mai presus de toate, a învățat cum să se iubească pe sine. Cum să nu mai caute validare în ochii bărbaților care o foloseau. Cum să-și folosească frumusețea ca pe un dar, nu ca pe un blestem.
Și încet, încet, s-a schimbat. Oamenii din sat au observat. Felul în care mergea, cu capul sus. Felul în care privea direct în ochii celor care înainte o făceau să își plece privirea. Felul în care refuza, cu un zâmbet rece, avansurile bărbaților care înainte o considerau o pradă ușoară.
Vasile, cel care o împinsese la marginea prăpastiei cu trădarea lui, a încercat să se apropie de ea într-o zi, la fântâna satului.
— Ana, arăți… diferit, i-a spus el, încercând să o atingă.
Ea l-a privit în ochi, și pentru prima dată, Vasile a simțit un fior de teamă.
— Sunt diferită, Vasile. Sunt femeia care nu mai are nevoie de aprobarea ta sau a oricărui alt bărbat.
— Dar te-am iubit, Ana. Ileana nu însemna nimic pentru mine. A fost doar…
— O greșeală? l-a întrerupt ea, cu un zâmbet care nu-i ajungea la ochi. Știi care a fost greșeala mea, Vasile? Că am crezut că am nevoie de iubirea ta pentru a fi completă. Acum știu mai bine.
S-a întors să plece, dar Vasile i-a prins mâna.
— Te rog, Ana. Dă-mi o șansă.
Ea s-a uitat la mâna lui pe brațul ei, apoi direct în ochii lui.
— Îți dau o șansă, Vasile. Șansa de a învăța ce înseamnă respectul. Începând prin a-ți lua mâna de pe mine.
Ceva în tonul ei, în privirea ei, l-a făcut pe Vasile să o asculte imediat.
Din acea zi, povestea Anei a început să se răspândească prin sat. Femeile au început să o caute, la început timid, apoi tot mai multe. Femei care, ca și ea, stătuseră la marginea propriilor prăpastii, literal sau metaforic. Femei care simțeau că există ceva mai mult pentru ele decât viața pe care o trăiau.
Iar Ana, sub îndrumarea babei Maria, le-a învățat. Le-a arătat cum să-și găsească vocea, cum să-și urmeze intuiția, cum să se ridice când viața le dobora.
Ani mai târziu, când baba Maria a trecut în lumea cealaltă, Ana a preluat rolul ei. Casa ei modestă de la marginea satului a devenit un loc de întâlnire pentru femeile care aveau nevoie de ajutor, de sfaturi, de vindecare.
Bărbații din sat au învățat să o respecte, unii chiar să se teamă de ea. Se spunea că Ana putea citi gândurile, că știa când cineva mințea, că putea vindeca bolile și alunga spiritele rele.
Dar adevărata ei putere nu venea din superstiții sau vrăji. Venea din înțelepciunea pe care o împărtășea cu fiecare femeie care îi trecea pragul: că niciun bărbat nu merită ca o femeie să-și piardă demnitatea pentru el. Că fiecare femeie are în ea puterea de a-și schimba destinul. Că adevărata magie stă în a te iubi și a te respecta pe tine însăți.
Iar când, într-o zi, o tânără fată a fost văzută stând la marginea aceleiași prăpastii unde Ana stătuse cândva, a fost rândul ei să meargă acolo, să se apropie de fată din spate și să înceapă să-i spună povestea unei femei care a descoperit puterea ei când credea că totul era pierdut.
Și așa, tradiția a continuat, din generație în generație, femeile din satul nostru învățând că marginea prăpastiei nu este sfârșitul, ci începutul unei noi vieți. O viață trăită în putere, în demnitate și în adevăr.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.