Elena Marinescu era o femeie în vârstă, dar cu suflet tânăr și spirit modern. La cei nouăzeci de ani ai săi, obișnuia să vorbească cu nepoții prin apeluri video și își plătea singură facturile online. „De ce să pierd timpul la coadă, când pot să rezolv totul de acasă?”, spunea adesea cu un zâmbet șiret. Soțul ei se stinsese din viață cu doisprezece ani în urmă, lăsând-o singură cu amintirile și cu un companion fidel: câinele său, Azorel, un patruped la fel de bătrân ca și ea, dar încă vigilență. Soțul ei îi dăduse numele, iar de atunci Azorel era mereu alături, o prezență liniștitoare în casa Elenei.
În fiecare dimineață și seară, vecinii o vedeau pe Elena plimbându-se încet pe stradă, sprijinindu-se de baston, cu lesa lui Azorel strânsă în mâna cealaltă. Deși Azorel nu fusese niciodată agresiv, prezența sa impunea respect și oferea un sentiment de siguranță.
Elena știa bine că persoanele în vârstă, singure și vulnerabile, pot deveni ținte pentru escroci. Nepoții ei îi povestiseră deja despre astfel de pericole, iar polițistul local o sfătuise să fie prudentă. Chiar recent, o prietenă apropiată a suferit un furt de bani păstrați pentru urgențe.
Astfel că atunci când, într-o zi, cineva a sunat la ușa ei, Elena era pregătită.
În prag stăteau doi tineri – o fată și un băiat, amândoi în jur de douăzeci și cinci de ani – care s-au prezentat ca angajați ai serviciilor sociale.
— Nu aștept pe nimeni, — le-a spus Elena cu ochii ageri.
— Am venit din proprie inițiativă să vă ajutăm, — a răspuns băiatul cu un zâmbet larg.
— Ați făcut cumpărături de la farmacie în ultima lună? — a întrebat fata.
— Desigur, de multe ori! La vârsta mea, farmacia e la fel de des vizitată ca și magazinul alimentar, — a replicat Elena, pregătită să detalieze lista medicamentelor. Dar cei doi nu păreau interesați.
— Există o compensație nouă, oferită de guvern. Lăsați-ne să intrăm să vă verificăm chitanțele și să vă ajutăm să completați formalitățile, — a insistat fata.
Elena le-a zâmbit în sinea ei, cunoscând deja acest joc: unul distrage gazda, în timp ce celălalt caută și fură.
Cei doi au intrat, iar fata a cerut apă, îndreptându-se spre bucătărie.
— Sigur, draga mea, vin imediat. Și ca să nu vă simțiți singură, Azorel va sta cu voi, — a spus Elena, zâmbind.
Azorel a intrat în cameră, ușor somnoros, dar cu privirea alertă, fixându-i pe intruși. Elena a ieșit din încăpere cu fata, iar câinele s-a apropiat încet de băiat, privind-l drept în ochi cu o atitudine clară: „Dacă încerci ceva, te mușc.”
Băiatul abia îndrăznea să respire, prins în fața câinelui loial și vigilent.
În bucătărie, fata căuta prin dulapuri, în timp ce Elena turna apă în pahar.
— Aveți o casă frumoasă, — a spus tânăra, încercând să pară prietenoasă. — Trebuie să fie dificil să o gestionați singură.
— Mă descurc bine, și am și sprijin, — a răspuns Elena cu calm.
— Sprijin? Locuiește cineva cu dumneavoastră? — întrebă fata, puțin îngrijorată.
— Nu, doar eu și Azorel. Dar nepotul meu, care este polițist, vine zilnic în vizită. De fapt, ar trebui să fie aici în zece minute pentru prânz, — spuse Elena, arătând spre ceas.
Fata înghiți în sec, iar băiatul părea tot mai tensionat sub privirea câinelui.
În living, băiatul stătea nemișcat pe canapea, în timp ce Azorel mârâia ușor ori de câte ori încerca să se miște.
— Hai, bătrâne, liniștește-te, — șopti el tremurând.
Dar Azorel își înclina capul într-un mod aproape uman, ca și cum i-ar fi spus: „Nu sunt prost, știu ce vrei să faci.”
Băiatul încercă să scoată un cuțit mic din buzunar, dar Azorel mârâi mai tare, arătând dinții.
— Bine, mă predau, — murmură tânărul, ridicând mâinile.
Elena și fata au revenit în cameră.
— Cred că ar trebui să plecăm, Andrei, — spuse fata în grabă. — Tocmai mi-am amintit de o întâlnire urgentă.
Elena zâmbea calm:
— Dar nici măcar nu v-ați uitat la chitanțele mele. Credeam că veți rezolva totul.
Andrei se ridică, cu ochii încă fixați pe Azorel:
— Putem reveni altădată, când câinele dumneavoastră este afară.
— Azorel nu iese niciodată singur, — replică Elena. — Și am trimis deja un mesaj nepotului meu. El este interesat de acest program de compensații. Poate ajuta și alți bătrâni.
Tinerii schimbară priviri îngrijorate.
— De fapt, cred că am greșit adresa, — bâigui Andrei. — Ne cerem scuze.
Au făcut să iasă, dar în acel moment soneria a răsunat.
Elena se duse să deschidă, cu un zâmbet mulțumit.
În prag stătea nepotul ei, Mihai, polițistul local, care îi privi pe cei doi cu suspiciune.
— Bunică, totul e în regulă? — întrebă el, mâna pe centura uniformei.
— Da, dragul meu. Acești tineri tocmai încercau să-mi explice despre un program guvernamental, — răspunse Elena. — Poate vrei să le verifici legitimațiile.
Escrocii paliseră.
— De fapt, plecăm acum. Ne cerem scuze, — spuse Andrei, încercând să treacă pe lângă polițist.
Dar Mihai îi opri.
După un control minuțios, s-a dovedit că legitimațiile erau false. Escrocii au fost reținuți, iar Mihai a promis să îi urmărească.
Mai târziu, Elena se așeză în fotoliul ei, mângâindu-l pe Azorel.
— Am făcut o treabă bună, bătrânul meu prieten, — îi șopti.
Telefonul ei începu să sune. Era nepoata din Australia, care îi povesti ce auzise despre incident.
— Sunt bine, draga mea. Cu Azorel lângă mine și mintea ascuțită, nimeni nu mă va păcăli, — răspunse Elena râzând.
Povestea lor s-a răspândit rapid în cartier, iar alți bătrâni au venit să o felicite.
Mihai a organizat un seminar de informare pentru comunitate, iar Elena a împărtășit experiența ei, încurajându-i pe toți să rămână conectați și vigilenți.
— Tehnologia ne ajută să fim informați, iar prietenii loiali, precum Azorel, sunt neprețuiți, — le-a spus ea.
Azorel, cu blana cenușie și ochii plini de înțelepciune, rămânea simbolul protecției și al curajului pentru întreaga comunitate.