CONTINUAREA
…un bărbat care nu a avut puterea să lupte pentru noi când aveam cel mai mult nevoie de el. Un bărbat care a ales să creadă într-o minciună fabricată în loc să aibă încredere în femeia pe care pretindea că o iubește.
Mesajele lui Marius au continuat să vină, din ce în ce mai disperate, mai pline de regrete. „Te rog, Clara, dă-mi voie să-l cunosc pe băiatul nostru,” scria el. „Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Te rog, iartă-mă.”
Într-o zi, i-am răspuns simplu: „Matei nu este băiatul nostru. Este băiatul meu.”
Viața a mers înainte. Mi-am crescut fiul singură, cu sprijinul părinților mei. Matei a crescut să fie un băiat inteligent, sensibil și puternic. La școală excela, iar profesorii îl lăudau mereu pentru bunătatea și seriozitatea lui. Uneori mă întreaba despre tatăl său, iar eu îi spuneam doar că nu a fost pregătit să fie părinte. Nu am vrut niciodată să-i umplu inima cu amărăciune sau resentimente.
Am terminat facultatea de psihologie, lucrând în același timp ca să ne întrețin. A fost greu, dar fiecare sacrificiu a meritat când vedeam zâmbetul fiului meu. Acum lucrez ca psiholog într-o școală, ajutând alți copii care trec prin situații dificile.
Într-o zi, când Matei avea doisprezece ani, am primit un pachet prin poștă. Înăuntru era o cutiuță de lemn sculptată manual și o scrisoare. Scrisoarea era de la mama lui Marius.
„Dragă Clara,” scria ea, „știu că probabil nu vrei să citești nimic din ce vine de la mine, și pe bună dreptate. Ceea ce ți-am făcut a fost de neiertat. Am distrus fericirea fiului meu din egoism și prejudecăți, și în proces, am distrus și viața ta. Am crezut că fac ce e mai bine pentru Marius, dar am greșit teribil.
Marius nu știe că îți scriu. După divorțul de Irina, s-a schimbat. A devenit umbra bărbatului pe care l-ai iubit. Trăiește încă în Germania, singur și nefericit.
În această cutie sunt fotografiile și scrisorile pe care le-am ascuns de la tine – mesaje de dragoste, planuri de viitor, vise pe care le aveați împreună. Nu le-am arătat niciodată lui Marius. I-am spus că ai plecat din proprie inițiativă, că nu l-ai iubit niciodată cu adevărat.
Nu te rog să ierți, nici să-l accepți înapoi pe Marius în viața ta. Îți cer doar un singur lucru: spune-i lui Matei că tatăl său nu l-a abandonat din propria voință. A fost înșelat, manipulat… de propria mamă. Poate că într-o zi, când Matei va fi mai mare, îi vei permite să decidă singur dacă vrea să-și cunoască tatăl.
Cu regrete sincere, Elena”
Am stat mult timp privind acea cutie, nehotărâtă dacă să o deschid sau nu. În cele din urmă, am pus-o într-un sertar, fără să o deschid. Nu eram pregătită să redeschid acele răni.
Dar viața are modalități surprinzătoare de a aduce oamenii împreună. Trei ani mai târziu, când Matei avea cincisprezece ani, am primit un telefon de la spitalul din orașul nostru. Marius avusese un accident grav în timpul unei vizite în țară și fusese internat acolo. Iar în actele lui, la contacte de urgență, eram trecută eu.
„Nu e obligatoriu să mergi,” mi-a spus mama când i-am povestit. „Nu-i datorezi nimic.”
Avea dreptate, și totuși, ceva m-a împins să merg. Poate curiozitatea, poate dorința de închidere, sau poate acea parte din mine care nu a putut să-l urască niciodată complet.
L-am găsit în rezervă, palid și slăbit. Accidentul îi fracturase mai multe coaste și avea o contuzie cerebrală. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.
„Clara,” a șoptit el, „ai venit.”
Am stat la marginea patului, stânjenită. „Eram pe lista ta de contacte,” am spus simplu.
„Mereu ai fost,” a răspuns el, încercând să zâmbească prin durere.
Am stat în tăcere câteva momente, apoi am întrebat: „De ce ești în țară?”
„Am venit să vând casa mamei. A murit acum două luni.”
„Îmi pare rău,” am spus, și chiar îmi părea, deși nu puteam uita ce făcuse femeia.
„Mi-a spus totul înainte să moară,” a continuat Marius, privirea fixată pe mine. „Despre fotografie, despre minciunile ei… Despre copilul nostru.”
Inima mi-a înghețat. „Matei nu este copilul nostru,” am replicat rapid. „Este copilul meu.”
„Ai dreptate,” a recunoscut el, închizând ochii pentru un moment. „Nu am meritat niciodată să fiu tatăl lui. Dar vreau să știi că în toți acești ani, nu a trecut o zi fără să mă gândesc la voi, fără să regret. Am crezut că m-ai părăsit, că ai ales pe altcineva… Mama mi-a ascuns adevărul până în ultimele ei zile.”
Am vrut să plec, să fug de acele cuvinte care amenințau să dărâme zidul pe care îl construisem în jurul inimii mele. Dar ceva m-a ținut pe loc.
„Ți-a dat mama mea cutia?” a întrebat el brusc.
Am încuviințat din cap.
„Ai deschis-o?”
„Nu,” am răspuns sincer.
Marius a închis ochii din nou, strângându-i dureros. „Înțeleg.”
Vizita mea a fost scurtă. I-am spus că mă bucur că e în afara pericolului și i-am urat însănătoșire grabnică. Când am dat să plec, m-a strigat:
„Clara, vreau doar să știi… că te-am iubit cu adevărat. Te iubesc și acum, după toți acești ani. Și înțeleg dacă nu vrei să mă mai vezi niciodată.”
Nu i-am răspuns, dar cuvintele lui m-au urmărit pe tot drumul spre casă.
Acea seară, după ce Matei a adormit, am scos cutia și, în sfârșit, am deschis-o. Înăuntru erau zeci de fotografii cu noi doi, bilete de la concerte la care merseserăm, scrisori pe care i le scrisesem și pe care credeam că le-a aruncat, și un jurnal intim. În jurnal, Marius scrisese despre mine, despre dragostea lui, despre planurile noastre, despre cât de nerăbdător era să se căsătorească cu mine. Ultimele pagini erau pline de durere și confuzie, întrebându-se de ce l-am părăsit, de ce nu i-am spus adevărul despre sarcină.
În acea noapte, am plâns pentru prima dată după mulți ani. Pentru tinerețea pierdută, pentru familia care ar fi putut fi, pentru fericirea furată.
A doua zi, am luat o decizie. Am mers la Matei și i-am spus povestea completă – despre Marius, despre mama lui, despre fotografia falsă, despre tot.
„Tatăl tău este în spital acum,” i-am spus în cele din urmă. „Dacă vrei să-l cunoști, te voi duce la el.”
Matei a stat mult timp în tăcere, procesând tot ce auzise. Întotdeauna fusese un copil reflectiv, cântărind cu grijă deciziile sale.
„Vreau să-l cunosc,” a spus în cele din urmă. „Dar nu pentru că e tatăl meu. Ci pentru că vreau să înțeleg.”
Am mers împreună la spital în acea după-amiază. Când Marius l-a văzut pe Matei, a început să plângă. Erau atât de asemănători – aceiași ochi, același zâmbet, aceeași expresie serioasă când se concentrau.
„Semeni cu mama ta,” au fost primele cuvinte ale lui Marius, privind spre Matei. „Are aceeași privire inteligentă, aceeași determinare.”
A fost o întâlnire emoționantă și stânjenitoare în același timp. Matei era rezervat, dar curios. Marius era copleșit, dar respectuos, încercând să nu împingă lucrurile prea repede.
În lunile care au urmat, Marius a rămas în țară. Nu s-a întors în Germania, ci și-a găsit un post la o companie locală. Matei a început să-l viziteze ocazional, la început doar pentru câteva ore, apoi pentru prânzuri sau ieșiri în parc.
Eu am păstrat distanța, lăsându-i să-și construiască propria relație. Dar într-o zi, Marius m-a invitat la cafea.
„Vreau să-ți mulțumesc,” a spus el simplu. „Pentru că ești o mamă extraordinară. Pentru că l-ai crescut pe Matei să fie un băiat atât de minunat. Pentru că nu m-ai demonizat în ochii lui, deși aveai tot dreptul.”
„Nici tu nu mă demoniza în ochii tăi,” i-am răspuns. „Nu ți-am părăsit niciodată. Mă pregăteam să-ți spun despre sarcină chiar în ziua nunții.”
Am stat de vorbă ore întregi, parcă recuperând timpul pierdut, vindecând vechi răni. Nu ne-am promis nimic, nu am făcut planuri, dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că o povară grea fusese ridicată de pe umerii mei.
Timpul va decide dacă Marius va deveni cu adevărat un tată pentru Matei. Timpul va decide și dacă inimile noastre se vor deschide din nou pentru dragoste. Dar un lucru știu sigur: nu mai sunt prizoniera trecutului. Sunt liberă să privesc înainte, spre un viitor pe care îl voi construi cu propriile mele alegeri, nu cu fantomele unor decizii luate de alții pentru mine.
Uneori, destinul se prăbușește dintr-o lovitură. Dar alteori, din ruinele sale, putem construi ceva nou, mai puternic și mai frumos decât am fi crezut vreodată posibil.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.