Sonia stătea lângă bunicul ei orb, ținând în mâini o carte uzată. “Obișnuiam să-ți citesc eu ție,” a spus el cu un zâmbet blând. “Iar acum, tu îmi citești mie.” “Și chiar îmi place la nebunie, bunicule,” a răspuns Sonia cu căldură.
Aceasta nu era o carte obișnuită — era o comoară pe care nu o mai văzuse de 60 de ani. Un cadou pe care nu avusese niciodată șansa să-l citească, folosit acum în sfârșit. Timp de o oră, vocea Soniei a dat viață textului, răsunând prin camera tăcută. Dar când a întors o pagină, a dat peste ceva neașteptat.
O scrisoare — îmbătrânită și sigilată, neatinsă de decenii.
“Bunicule, e o scrisoare aici!” a exclamat ea, cu ochii mari. Expresia lui s-a schimbat, lacrimile formându-se. “Nu… nu se poate,” a murmurat el, cu vocea tremurândă. Cu mâini nesigure, a îndemnat-o: “Deschide-o, te rog… și citește-mi-o.”
CONTINUAREA 👇
Sonia a luat cu grijă plicul îngălbenit. Hârtia era fragilă, îngălbenită de timp. Pe fața plicului, un singur cuvânt scris de mână cu cerneală albastră: „Mihai”.
„E adresată ție, bunicule,” a șoptit ea, desfăcând cu grijă sigiliul.
Mâinile bunicului au început să tremure și mai tare. „După atâția ani…” a murmurat el, ca pentru sine.
În interiorul plicului, Sonia a găsit câteva pagini subțiri, scrise mărunt și ordonat. A scos o foaie și a început să citească:
„Dragul meu Mihai,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai deschis în sfârșit cartea pe care ți-am dăruit-o înainte de plecarea mea. Sper că nu a trecut prea mult timp, deși știu cât de încăpățânat poți fi.
Am ascuns această scrisoare aici pentru că știam că nu vei accepta să o citești direct de la mine. Erai prea mândru, prea rănit de decizia mea de a pleca. Dar trebuie să știi adevărul, Mihai. Nu te-am părăsit din lipsă de iubire. Dimpotrivă, te-am iubit atât de mult încât am făcut singurul lucru care te putea proteja.”
Sonia s-a oprit, privind spre bunicul ei. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de riduri. Ea i-a strâns mâna și a continuat:
„Când am aflat de boala mea, doctorul mi-a spus că mai am doar câteva luni. Leucemia era avansată, fără speranță de vindecare în 1962. Nu am vrut să-ți spun. Nu suportam ideea de a te vedea suferind alături de mine, zi după zi, văzându-mă cum mă sting. Am preferat să plec, să te las să mă urăști pentru abandonare, decât să te las cu povara de a mă veghea până la sfârșit.
Am plecat la Viena, la mătușa Elena. I-am făcut să promită că nu-ți va spune niciodată adevărul. Voiam să mă urăști, să mă uiți, să mergi mai departe. Era singurul cadou pe care ți-l mai puteam face – libertatea de a nu suferi alături de mine.”
Sonia s-a oprit din nou. Bunicul ei era acum complet nemișcat, ca și cum s-ar fi transformat în piatră.
„Maria…” a șoptit el, un nume pe care Sonia nu-l mai auzise niciodată rostit de el. „Continuă, te rog.”
„Nu știu dacă mai sunt în viață când vei citi aceste rânduri. Tratamentele experimentale pe care le-am încercat s-ar putea să nu funcționeze. Dar vreau să știi că fiecare zi departe de tine a fost o tortură. Fiecare dimineață m-am trezit cu numele tău pe buze, fiecare noapte am adormit cu chipul tău în minte.
Te-am rugat să citești această carte pentru că era preferata noastră. Îți amintești cum stăteam pe banca din parc și citeam cu voce tare pasajele noastre favorite? Speranța mea a fost că într-o zi, chiar dacă m-ai urât mult timp, vei deschide această carte și vei găsi ultima mea mărturisire.
Te iubesc, Mihai. Te-am iubit din prima zi când te-am văzut intrând stângaci în librăria unde lucram. Te-am iubit în fiecare moment al celor doi ani petrecuți împreună. Și te voi iubi dincolo de ultima mea suflare.
Pentru totdeauna a ta, Maria
P.S. Dacă sunt încă în viață și vrei să mă găsești, mătușa Elena știe întotdeauna unde sunt.”
Camera a căzut într-o tăcere profundă. Sonia a împăturit cu grijă scrisoarea, neștiind ce să spună. Bunicul ei părea pierdut în amintiri, fața lui reflectând o durere veche de șase decenii.
„Nu am deschis niciodată cartea,” a spus el în cele din urmă, vocea răgușită de emoție. „Am fost prea furios, prea rănit. A stat pe raftul meu toți acești ani, un memento al iubirii pe care credeam că am pierdut-o din cauza abandonului. Și tot acest timp…”
„Bunicule, crezi că… crezi că ea ar putea fi încă în viață?” a întrebat Sonia încet.
Bunicul a clătinat din cap, incert. „Ar avea 83 de ani acum, la fel ca mine. Dar poate… poate…”
„Trebuie să aflăm!” a exclamat Sonia, entuziasmul tinereții ei contrastând cu resemnarea bătrâneții lui. „Mătușa Elena – cine era ea? Unde locuia?”
„Sora mai mare a Mariei. Locuia în Viena. Dar a murit acum zece ani.”
„Dar poate a lăsat urmași? Copii, nepoți care ar putea ști ceva?”
Mihai a rămas tăcut câteva momente. „Nu știu dacă vreau să aflu,” a spus el încet. „Ce-aș putea să-i spun după 60 de ani? ‘Îmi pare rău că nu am citit scrisoarea ta mai devreme’? ‘Îmi pare rău că te-am lăsat să suferi singură’?”
Sonia i-a strâns mâna. „I-ai putea spune adevărul, bunicule. Că nu ai știut niciodată. Că ai iubit-o în toți acești ani.”
„Dar m-am căsătorit cu bunica ta. Am avut copii, nepoți…”
„Și crezi că Maria ar fi vrut altceva pentru tine? Ea a plecat tocmai ca tu să poți merge mai departe, să fii fericit.”
În săptămânile următoare, Sonia a început o investigație meticuloasă. A căutat în arhivele din Viena, a contactat spitale vechi, a urmărit genealogii de familie. A fost o muncă dificilă – multe documente din anii ’60 nu erau digitalizate, multe persoane care ar fi putut ști ceva nu mai erau în viață.
Dar într-o zi, după aproape trei luni de căutări, a găsit o pistă. O femeie pe nume Maria Ionescu, născută în același an ca bunicul ei, fusese tratată pentru leucemie la un spital din Viena în 1962. Spre surprinderea medicilor, ea supraviețuise tratamentului experimental. Apoi, se mutase în Elveția, unde se căsătorise mai târziu cu un medic elvețian.
„Nu poate fi ea,” a spus bunicul când Sonia i-a împărtășit descoperirea. „Maria mea nu s-ar fi căsătorit cu altcineva.”
„Bunicule, au trecut mulți ani. Și tu te-ai căsătorit.”
„Da, dar…”
„Trebuie să aflăm. I-am scris un email fiicei ei. Mi-a răspuns că mama ei încă trăiește, într-o casă de îngrijire din Geneva. I-am trimis o poză cu tine din tinerețe și mi-a spus că mama ei a început să plângă când a văzut-o.”
Mihai a rămas tăcut mult timp. „Ce ar trebui să fac?” a întrebat el în cele din urmă.
„Cred că știi deja răspunsul,” a spus Sonia încet.
Călătoria la Geneva a fost lungă pentru un bătrân de 83 de ani, dar Mihai a fost determinat. Când au ajuns la casa de îngrijire, inima lui bătea atât de tare încât se temea că va ceda.
În grădina casei, o femeie în vârstă stătea într-un scaun cu rotile, privind spre munții din depărtare. Părul ei, odinioară negru ca pana corbului, era acum complet alb, strâns într-un coc elegant. Mâinile ei, marcate de vârsta înaintată, odihneau în poală.
„Maria?” a șoptit Mihai, iar femeia s-a întors.
Ochii ei, de un albastru adânc, erau singurul lucru care nu se schimbase. Aceiași ochi în care se îndrăgostise cu 65 de ani în urmă.
„Mihai?” a întrebat ea, vocea tremurând. „Ești tu cu adevărat sau mintea mea îmi joacă feste din nou?”
Mihai s-a apropiat, ghidat de Sonia, și a îngenuncheat lângă scaunul ei, luându-i mâinile.
„Sunt eu, Maria. Mi-a luat 60 de ani să-ți citesc scrisoarea. Iartă-mă că am venit atât de târziu.”
Lacrimile au început să curgă pe obrajii Mariei. „Ai venit… ai venit totuși.”
În acea după-amiază, doi bătrâni au stat de vorbă în grădina casei de îngrijire, ținându-se de mână, recuperând șase decenii de viață trăită separat. Și-au povestit despre familiile lor, despre bucuriile și tristețile pe care le-au trăit. Nu existau reproșuri, doar acceptare și o iubire care, în mod miraculos, supraviețuise timpului și tăcerii.
Înainte de a pleca, Mihai i-a înmânat Mariei un pachet.
„Ce este?” a întrebat ea.
„Cartea noastră. Am adus-o pentru tine. Sonia ți-o va citi, așa cum mi-a citit-o și mie.”
Maria a zâmbit, atingând coperta uzată. „Știi, Mihai, cred că destinul ne-a oferit un final mai bun decât cel din cartea asta.”
„Da,” a răspuns el, strângându-i mâna. „Mult mai bun. Pentru că este al nostru.”
În lunile care au urmat, Mihai s-a mutat la Geneva pentru a fi aproape de Maria. Sonia venea să-i viziteze frecvent, citindu-le amândurora din cărțile lor favorite. Doi bătrâni, reuniți după o viață întreagă, descoperind că uneori, dragostea nu are nevoie de cuvinte pentru a supraviețui – doar de o carte necitită și o scrisoare care a așteptat răbdătoare să fie descoperită.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.