„Drăguțo, mama vine mâine la mine pentru o săptămână! Ți-am închiriat ție și copiilor o cameră la cămin, veți sta acolo, n-o să pățiți nimic!”
Cu acest mesaj scurt și sec, Catrina și-a încheiat seara. Nu era prima oară când primea astfel de „surprize” de la soțul ei, Dinu. De fiecare dată când mama lui venea în vizită, întreaga casă trebuia reorganizată. Ea și copiii erau mereu mutați temporar, sub pretextul că bătrâna are nevoie de liniște. Catrina tăcea. Până în seara aceea.
Ceea ce Dinu nu știa era că, de data aceasta, lucrurile aveau să stea altfel. Când a ajuns cu mama sa în fața apartamentului, a găsit mai mult decât liniște: a găsit gol.
O întâlnire „ca-n filme”
Dinu își aștepta mama pe peron cu un buchet uriaș de flori și zâmbetul larg întins pe față. Era momentul lui de fiu devotat, grijuliu, atent. Ea coborî din tren cu pași mărunți și tremura puțin de la oboseală. S-au îmbrățișat lung, ca într-un film vechi, cu scene emoționante.
Pe drumul spre casă, mama lui l-a întrebat, a treia oară:
— Dar ai rezolvat cu Catrina și copiii, da? Nu am de gând să intru într-o casă plină de țipete și jucării împrăștiate!
— Totul e în regulă, mamă. Ești obosită, trebuie să te odihnești. Sunt la cămin, le-am închiriat o cameră pentru o săptămână. Au tot ce le trebuie.
Femeia zâmbi. Dinu simți mândrie. O făcea fericită.
Ajunși în fața blocului, Dinu ridică privirea spre fereastra apartamentului. Întuneric. Exact cum își imaginase. Se simți liniștit. În sfârșit, o săptămână fără zarvă, fără reproșuri de la Catrina, fără cerințele celor mici.
Liniștea care sună a gol
Urcă scările cu mama sa și deschise ușa. Inima îi bătea mai tare, ca de fiecare dată când îi aducea mamei câte o „dovadă” că el este bărbatul perfect, cu casa pregătită, ordonat și atent.
— Intră, mamă. Ia loc puțin, că aprind lumina…
Dar când apăsă întrerupătorul, zâmbetul i se șterse. Camera de zi era… diferită.
Canapeaua fusese mutată. Pe masa de cafea nu mai era nimic. Vaza preferată a Catrinei lipsea. Nici măcar jucăriile copiilor nu mai zăceau prin colțuri.
Înaintă încet, cu un sentiment ciudat în piept.
— Ce-i cu apartamentul ăsta? întrebă mama sa în spate, ușor iritată.
Dinu nu răspunse. Aprinse lumina în dormitor. Dulapul era întredeschis, gol pe jumătate. În baie, periuțele de dinți ale copiilor nu mai erau. Nici gelul de duș roz al Catrinei. În bucătărie, masa era curată. Și acolo, pe lemnul gol, stătea un bilet.
Biletul de pe masă. Tăcerea din jur
Dinu întinse mâna cu gest automat și luă biletul. Mama lui îl urmărea din prag, curioasă.
Pe hârtia albă era scris cu pix albastru:
„Ai avut dreptate, Dinu. O săptămână nu o să pățim nimic. Doar că nu vom sta la cămin. Ci într-o casă în care suntem iubiți. Am luat copiii și am plecat. Și am luat cu noi toate lucrurile care ne aparțin. Tu ai ales cine merită să fie în casa voastră. Eu am ales să nu mai fiu acolo. Nici eu, nici ei. Nu te mai deranjăm. Niciodată.”
Cuvintele erau ordonate, fără patimă. Fără ură. Erau reci. Precise. Gândite. Și tocmai de aceea, lovitura era mai dură.
Dinu simți că nu mai are aer. Reciti. Încă o dată. Și încă.
Mama lui înainta spre el și citi peste umăr. Apoi se retrase ușor, făcându-se mică în spatele lui. Nici măcar ea nu mai avea ce să spună.
— Au plecat… șopti Dinu, fără să realizeze că o face cu voce tare.
— Ai lăsat-o singură, băiete, spuse mama sa, dar glasul nu mai avea aceeași autoritate. Era tulburat, obosit.
Dinu se așeză la masa goală și privi în jur. Tot ce rămăsese era amintirea unei case în care locuise o familie.
O decizie care nu mai poate fi retrasă
Catrina nu fugise. Nu scrisese cuvinte disperate. Nu ceruse ajutor. Nu-și strigase durerea. Scrisese doar un bilet. Și, în tăcerea aceea, spusese tot ce avea de spus.
Ani de umilințe mascate în politețuri, ani în care fusese „dată la o parte” ori de câte ori mama lui venea în vizită, ani în care auzise de prea multe ori că „liniștea mamei e mai importantă decât gălăgia copiilor”.
Acum, gălăgia plecase. Și cu ea și căldura. Și râsetele. Și mirosul de mâncare proaspătă. Și viața.
În locul lor, rămăsese o cameră rece, ordonată, perfectă pentru oaspetele de onoare.
— Unde s-au dus? întrebă mama lui, de parcă ar fi avut nevoie de un răspuns ca să doarmă liniștită.
— Nu știu, spuse Dinu, privind golul. Dar cred că acolo unde sunt primiți.
Un nou început
Au trecut câteva luni de la plecarea Catrinei. Dinu a trăit fiecare zi în liniștea pe care și-o dorise, dar nu a fost liniștea pe care o visase. A fost o liniște tăioasă, apăsătoare. Una care nu aducea odihnă, ci regrete. Zilnic, casa lui arăta impecabil. Dar niciuna dintre perfecțiunile acelei ordini nu-i putea alina dorul de pașii copiilor, de vocea caldă a Catrinei, de mirosul de clătite din weekend sau de sunetele care umpleau cândva pereții cu viață.
Mama lui, deși rămăsese încă două săptămâni după plecarea Catrinei, devenise din ce în ce mai tăcută. Nu mai insista să fie mutată pe tronul din mijlocul vieții fiului ei. Poate începuse și ea să înțeleagă. Poate nu.
Într-o duminică de toamnă, Dinu, înarmat cu o cutie de jucării rămase, un borcan cu dulceața preferată a fiicei lui și o inimă tremurândă, s-a urcat în mașină și a plecat spre adresa pe care o găsise întâmplător într-un e-mail bancar. O casă mică, la marginea orașului, cu obloane albastre și rufe întinse pe sârmă. Nu a bătut la ușă imediat. A privit câteva minute cum băiețelul sărea într-o băltoacă, iar fetița desena cu creta pe alee. Apoi, a apărut Catrina în ușă.
Nu s-a speriat. Nu s-a întors. L-a privit doar. Calm, dar hotărâtă.
— Am venit să văd dacă sunteți bine, spuse el.
— Suntem bine, Dinu. Mai bine decât am fost de mult timp.
— Aș vrea… aș vrea să pot repara. Nu știu cum. Dar aș vrea.
Catrina îl privi lung, apoi coborî treptele, ajunse lângă el și, cu o voce blândă, i-a spus:
— Nu trebuie să repari tot. Doar să înveți. Pentru ei. Dacă înveți, ai o șansă să fii din nou parte din viața lor.
Atunci, din spatele Catrinei, fetița lor a alergat spre tatăl ei și l-a îmbrățișat strâns. Poate că i-a fost dor. Poate că a iubit mereu, fără să știe cum să o spună. Și poate că acea îmbrățișare a fost începutul unei iertări lente, dar sincere.
Lecția
Uneori, dragostea pleacă nu pentru că a murit, ci pentru că a fost înlăturată prea des, prea ușor. Oamenii nu cer întotdeauna să fie iubiți în mod grandios. Cer doar locul lor — respectat, protejat, egal. Iar când aleg să plece, o fac nu din răutate, ci pentru că, în sfârșit, învață să se iubească și pe ei.
Dar dragostea adevărată, odată înțeleasă, poate renaște. Mai matură. Mai sinceră. Mai așezată.
Dinu nu a mai cerut ca mama lui să fie pe primul loc. A început să-și asculte copiii. A învățat să întrebe și să îmbrățișeze. Nu a fost ușor. Dar fiecare pas l-a adus mai aproape de o familie reală, nu doar organizată. Iar Catrina, cu inima ei tăcută, a ales să ierte. Nu repede. Dar cu speranță.