Victoria s-a căsătorit târziu. Toate prietenele ei se măritaseră demult, unele chiar de mai multe ori. Mulți aveau deja copii mari care mergeau la școală. Nu a fost lipsită de atenția bărbaților. Frumoasă, suplă, îngrijită. Cei cărora le plăcea de ea, cum se întâmplă adesea, ei nu-i plăceau. Și își dorea foarte mult să se mărite din dragoste adevărată, reciprocă. “Așteaptă, nu te grăbi, nu greși. Fericirea va veni”, îi spunea mama când Victoria începea să se plângă despre viața ei personală neîmplinită. Dar dacă acel unic nu va apărea în viața ei? Dacă a fost deja luat, legat strâns și sigur de altcineva? Ceasul ticăie, timpul trece.
Apoi, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit. Ochelarii roz s-au spart imediat după marșul nupțial. Cu nașterea fiului, problemele au crescut ca un bulgăre de zăpadă. A depus actele de divorț și s-a mutat la mama ei. Oboseala, nemulțumirea, jignirile, umilințele, lipsa banilor. Toate acestea au făcut-o pe Victoria neveselă și iritabilă. “Ascultă, du-te în vacanță în sud, odihnește-te. Eu voi avea grijă de Sergiu”, i-a spus mama într-o zi. “Vei prinde un bronz, vei trăi o săptămână pentru tine”, a insistat mama. Victoria și-a luat concediu și a plecat în sud în extrasezon.
Îi era dor de fiul ei, suna de câteva ori pe zi. La un moment dat, în drum spre hotel de la plajă, a cumpărat un pepene. Tot drumul spre hotel și-a imaginat cum va tăia cu un zgomot plăcut coaja groasă, va inhala aroma proaspătă, își va înfige dinții în pulpa suculentă și dulce. Ducea greoiul pepene în fața ei, ținându-l strâns la abdomen. Dinspre față venea un grup gălăgios de tineri. Victoria s-a dat la o parte pentru a nu se ciocni de ei, dar din spate a lovit-o un bărbat. De surpriză, a scăpat din mâinile obosite, amorțite, pepenele.
“Hai.” Victoria s-a ridicat și și-a aranjat rochia. Apoi totul a fost foarte tumultuos…
Iată că s-a întors la serviciu…
CONTINUAREA 👇
Și acolo, discutând cu directorul departamentului, Victoria l-a văzut. Bărbatul de la mare. Cel cu care petrecuse o noapte nebună, pasională. Era chiar el, în costum elegant, cu părul negru atent aranjat, fiind prezentat colegilor ca noul manager de marketing al companiei.
Sângele i s-a scurs din față. Genunchii i s-au înmuiat. A simțit cum camera începe să se învârtă ușor. Era el, fără îndoială. Alexandru. Bărbatul care o ajutase să ridice pepenele, care apoi o invitase la o cafea pentru a se revanșa, care o făcuse să râdă pentru prima dată după ani întregi. Alexandru, care o privise ca pe o femeie, nu ca pe o mamă divorțată sau ca pe o angajată eficientă. Alexandru, în brațele căruia se abandonase cu totul, eliberându-se de toate inhibițiile, știind că nu-l va mai revedea niciodată.
Dar iată-l aici, la doar câțiva metri distanță, strângând mâinile noilor colegi. În câteva secunde, va ajunge la ea.
„Și aceasta este Victoria Ionescu, analistul nostru financiar principal,” a spus directorul, conducându-l pe Alexandru spre ea.
Ochii lor s-au întâlnit. Victoria a văzut recunoașterea în privirea lui, urmată rapid de surpriză, apoi de ceva ce părea a fi un amestec de panică și interes reînnoit. Sau poate doar își imagina.
„Încântat de cunoștință, Victoria,” a spus el, întinzându-i mâna, ca și cum ar fi fost prima lor întâlnire. Vocea lui era calmă, profesională, dar degetele i-au strâns mâna puțin mai mult decât ar fi fost necesar. „Alexandru Dumitrescu.”
„Bine ați venit în echipa noastră,” a reușit ea să articuleze, surprinsă de cât de normală i-a sunat vocea, în ciuda furtunii interioare.
Restul zilei a trecut într-o ceață. Victoria s-a ascuns în biroul ei, concentrându-se obsesiv asupra cifrelor de pe ecran, fără a îndrăzni să iasă prea mult, de teamă să nu dea peste el. La prânz, și-a comandat mâncare la birou, iar după-amiază a plecat devreme, pretextând o problemă acasă.
În următoarele zile, strategia ei a fost evitarea. Intră prima la birou, pleca ultima, își programa ședințe în timpul prânzului. Dar într-o companie de dimensiuni medii, evitarea poate funcționa doar pentru un timp limitat.
Vineri, pe la ora trei după-amiază, a primit un e-mail:
„Subiect: Proiectul Meridian De la: Alexandru Dumitrescu Către: Victoria Ionescu
Victoria,
Avem nevoie să discutăm despre proiecția financiară pentru campania Meridian. Ai 10 minute la dispoziție? Sunt în biroul meu.
Alexandru”
Simplu, profesional, direct. Ca și cum nu existase niciodată acea noapte fierbinte la mare, ca și cum nu cunoscuse fiecare centimetru al corpului ei, ca și cum nu-i șoptise cuvinte care o făcuseră să tremure de plăcere.
A ezitat, apoi a răspuns:
„Vin în 5 minute.”
A verificat rapid machiajul în oglinda compactă, și-a aranjat părul și s-a îndreptat spre biroul lui, simțind cum inima îi bate din ce în ce mai tare cu fiecare pas.
A bătut ușor la ușă.
„Intră,” a răspuns vocea lui.
Alexandru stătea la birou, privind peste niște documente. A ridicat privirea când ea a intrat, iar pentru o fracțiune de secundă, Victoria a văzut din nou bărbatul de la mare, nu managerul de marketing.
„Închide ușa, te rog,” a spus el, și ea a ascultat, simțindu-se brusc foarte conștientă de respirația ei.
„Victoria,” a început el, ridicându-se. „Cred că ar trebui să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat.”
„Nu e nimic de discutat,” l-a întrerupt ea rapid. „A fost… o întâmplare. Eram în vacanță, amândoi adulți. Acum suntem colegi și ar trebui să rămânem profesioniști.”
Alexandru a zâmbit ușor, un zâmbet care i-a adus aminte de felul în care o privise în dimineața după noaptea lor împreună, cu părul ciufulit și ochii încă adormiți.
„Evident. Și sunt complet de acord. Dar…”
„Nu există ‘dar’, Alexandru,” a spus ea, încercând să pară fermă. „Proiectul Meridian. Care sunt cifrele de care ai nevoie?”
El a studiat-o pentru o clipă, apoi a oftat ușor și s-a întors la birou, luând un dosar.
„Avem nevoie de o proiecție pentru următoarele șase luni. Bugetul inițial pare insuficient pentru ce ne propunem.”
Au discutat despre cifre, strategii și termene limită timp de aproape o oră. Victoria aproape reușise să uite că stătea de vorbă cu bărbatul care o făcuse să se simtă din nou vie, când el a închis dosarul și a privit-o direct.
„Mulțumesc pentru ajutor, Victoria. Și… îmi cer scuze dacă te-am pus într-o situație inconfortabilă. Nu știam că lucrezi aici când am acceptat postul.”
„E în regulă,” a răspuns ea, strângându-și notițele. „Suntem adulți.”
S-a ridicat, pregătindu-se să plece, dar când a ajuns la ușă, vocea lui a oprit-o.
„Victoria?”
S-a întors, inima bătându-i cu putere.
„Mi-a plăcut foarte mult seara aceea. Și mi-ar plăcea să te cunosc mai bine, dacă îmi permiți. Nu ca și colegi. Ca doi oameni care, întâmplător, au împărtășit ceva special.”
Victoria a rămas nemișcată, simțind cum un val de emoții contradictorii o copleșește. Teama de a se implica din nou, rușinea pentru comportamentul ei impulsiv din vacanță, dar și acea scânteie de speranță, de atracție, care nu se stinsese.
„Alexandru, eu… am un fiu,” a spus ea, ca și cum asta ar fi explicat totul.
El a zâmbit. „Știu. Mi-ai povestit despre el. Sergiu, șapte ani, îi place fotbalul și desenează dinozauri extraordinar de bine.”
Victoria a rămas surprinsă. Își amintea. În acea noapte, între momente de pasiune, îi povestise despre fiul ei, despre divorț, despre temerile ei. Și el ascultase, cu adevărat.
„Ascultă,” a continuat el, „nu-ți cer nimic. Doar, poate, o cafea. Sau o plimbare în parc. Poate împreună cu Sergiu, dacă te-ai simți mai confortabil așa.”
Pentru prima dată în acea săptămână, Victoria a simțit cum tensiunea din umerii ei se relaxează puțin. A zâmbit, un zâmbit mic, nesigur.
„O cafea,” a spus ea în cele din urmă. „Doar o cafea, pentru început.”
„Pentru început,” a confirmat el, și acel zâmbet al lui, care o făcuse să uite de toată durerea trecutului pentru o noapte, a apărut din nou.
În drum spre birou, Victoria s-a gândit la cât de mult se schimbase viața ei în ultimele luni. De la divorț la acea vacanță impulsivă, de la noaptea pasională cu un străin la descoperirea că acel străin va fi acum colegul ei. Și poate, cine știe, ceva mai mult.
„Poate că mama a avut dreptate,” a șoptit ea pentru sine, în timp ce se așeza la birou. „Poate că fericirea vine când nu te aștepți.”
Telefonul i-a bipăit. Era un mesaj de la Alexandru:
„Mâine, 11:00, cafeneaua de peste drum? P.S. De data asta promit să nu dau peste pepenele tău.”
Victoria a râs, atrăgând privirile curioase ale colegilor. A răspuns simplu:
„Întâlnire stabilită. Dar de data asta, voi aduce eu pepenele.”
Și pentru prima dată după mult timp, s-a trezit că abia așteaptă ziua de mâine, cu o nerăbdare pe care o uitase că o poate simți. Uneori, cele mai neașteptate întâlniri pot duce la cele mai frumoase începuturi. Iar ea era, în sfârșit, deschisă să dea o șansă acestui nou început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.