“Ești cea mai bună soție din lume, și te iubesc, Maria, nebunește.” Adrian a sărutat-o. Iar Maria, închizând ochii, visa cum în curând vor trăi împreună ca o familie mare și unită.
Și mai târziu a adus pe lume doi copii, băieței gemeni viguroși. Când moașa i-a arătat Mariei, ea nu și-a crezut ochilor. Copiii aveau pielea închisă la culoare, de parcă cineva i-ar fi scufundat în ciocolată.
Medicii care au asistat la naștere au fost și ei surprinși de asta. Iar femeia doctor a presupus că este un fenomen temporar. “Știți, și copilul meu s-a născut cu pielea mai închisă la culoare”, s-a grăbit ea să o liniștească pe Maria. “Dar după câteva zile totul a trecut, iar culoarea pielii a revenit la normal. Probabil este din cauza lipsei unor enzime.”
În acel moment, Maria era mai puțin îngrijorată de culoarea pielii copiilor, cât de reacția soțului ei. Ea a rugat-o pe doctor să țină copiii sub observație pentru o vreme și să nu-i arate soțului ei. “Dacă nu vor exista alte probleme cu ei, nu vom putea să-i ascundem pentru mult timp”, a avertizat-o doctorița, “mai bine i-ați explica cumva soțului și l-ați pregăti”.
Și iată că a sosit ziua când soțul, pe aripile bucuriei și fericirii, venea pentru prima dată să-și vadă copilașii…
CONTINUAREA 👇
Adrian a intrat în salon cu un buchet imens de flori și un zâmbet larg pe față. Ochii îi străluceau de emoție și nerăbdare.
„Unde sunt? Unde sunt minunile mele?” a întrebat el, apropiindu-se de patul Mariei.
Ea era palidă, cu cearcăne adânci sub ochi, nu doar din cauza nașterii dificile, ci și a anxietății care o măcina. Cum să-i explice? Ce să-i spună? În cele câteva zile care trecuseră, pielea copiilor rămăsese la fel de închisă, contrar speranțelor doctoriței.
„Adrian,” a început ea cu voce tremurândă. „Trebuie să-ți spun ceva înainte să-i vezi.”
El s-a așezat pe marginea patului, încă zâmbind, și i-a luat mâna într-a lui.
„Ce e, dragă? Sunt sănătoși, nu-i așa? Doctorița mi-a spus că sunt perfect sănătoși.”
„Da, sunt sănătoși, dar…” Maria a înghițit în sec, căutând cuvintele potrivite. „Există ceva neobișnuit la ei.”
În acel moment, ușa salonului s-a deschis și asistenta a intrat, împingând un cărucior dublu în care dormeau cei doi bebeluși înfășați în pături albastre. Adrian s-a ridicat imediat, îndreptându-se spre copii cu pași grăbiți.
„Iată-i! Fiii mei!” a exclamat el fericit.
Maria și-a ținut respirația, privind cum soțul ei se apleacă să vadă mai bine copiii. A văzut cum zâmbetul îi îngheață pe față, cum ochii i se măresc de uimire, apoi de furie.
„Ce… ce e asta?” a întrebat el, cu o voce joasă, controlată, care era mai înfricoșătoare decât dacă ar fi țipat.
„Adrian, pot să explic…” a început Maria.
„Să explici ce?” Vocea lui creștea în intensitate. „Să explici cum m-ai înșelat? Cu cine, Maria? Cu CINE?”
„Nu te-am înșelat!” a protestat ea, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. „Te jur, Adrian, nu te-am înșelat niciodată!”
„Atunci cum explici asta?” a strigat el, arătând spre copii. „M-ai înșelat cu un african!”
Asistenta, vizibil stânjenită, a încercat să intervină: „Domnule, vă rog să vă calmați. Sunteți într-un spital.”
„Să mă calmez?” Adrian aproape că urla acum, fără să-i pese că ar putea trezi bebelușii. „Cum să mă calmez când văd dovada trădării soției mele chiar în fața ochilor mei?”
Maria plângea în hohote, neputincioasă, repetând doar: „Nu te-am înșelat, nu te-am înșelat…”
Doctorița, auzind agitația, a intrat rapid în salon.
„Ce se întâmplă aici?” a întrebat ea cu autoritate.
„Ce se întâmplă? Vreți să știți ce se întâmplă?” Adrian era furios. „Soția mea m-a înșelat și acum pretinde că acești copii sunt ai mei!”
Doctorița a privit spre cei doi bebeluși, apoi spre Maria, care continua să plângă, și în final spre Adrian.
„Domnule,” a spus ea calm, „înțeleg șocul dumneavoastră, dar există explicații medicale pentru aceasta. Ar trebui să discutăm despre posibilitatea unor teste genetice înainte de a trage concluzii pripite.”
„Ce teste genetice? Nu am nevoie de teste pentru a vedea ce e în fața ochilor mei!” a ripostat Adrian, dar vocea lui începuse să-și piardă din intensitate.
„Poate că aveți nevoie,” a insistat doctorița. „Știința geneticii este complexă. Există cazuri documentate de copii care se nasc cu trăsături fizice neașteptate datorită genelor recesive din arborele genealogic al părinților.”
Adrian a ezitat, privind-o sceptic.
„Ce vreți să spuneți?”
„Vreau să spun,” a continuat doctorița, „că este posibil ca unul sau ambii părinți să aibă strămoși cu pigmentare mai închisă a pielii, iar genele respective să se fi manifestat la copii. Nu este neobișnuit ca genele să ‘sară’ câteva generații.”
Maria s-a oprit din plâns, agățându-se de această explicație ca de un colac de salvare.
„Bunica ta, Adrian,” a spus ea cu voce tremurândă. „Bunica ta din partea mamei era din Sicilia, nu-i așa? Mereu spuneai că avea pielea foarte închisă la culoare.”
Adrian a rămas pe gânduri. Era adevărat că bunica lui avea un ten măsliniu, mult mai închis decât al restului familiei. Și tatăl lui moștenise aceeași trăsătură, deși mai puțin pronunțată.
„Și familia mea,” a continuat Maria, găsind brusc curaj. „Bunicul meu din partea tatălui era din Spania. Avem fotografii vechi cu el, și avea un ten foarte închis.”
Doctorița a dat din cap încurajator.
„Vedeți? Există posibilități genetice care ar explica culoarea pielii copiilor. Dar putem face teste pentru a confirma paternitatea, dacă doriți să fiți absolut sigur.”
Adrian s-a apropiat din nou de copii, privind mai atent acum. Dincolo de culoarea pielii, putea vedea propriul său nas în profil, forma ochilor Mariei, și buzele care semănau perfect cu ale mamei sale.
„Eu…” a început el, apoi s-a oprit, confuz și obosit. „Am nevoie de puțin timp.”
A ieșit din salon fără un alt cuvânt, lăsând-o pe Maria devastată și îngrijorată.
În următoarele zile, Adrian nu a mai venit la spital. Nu răspundea la telefon, iar Maria era din ce în ce mai disperată. Când a fost externată împreună cu gemenii, a descoperit că soțul ei își luase câteva lucruri din apartament și plecase.
Singura veste de la el a venit sub forma unui mesaj text laconic: „Am programat teste ADN pentru săptămâna viitoare.”
Maria era sfâșiată între furie și disperare. Cum putea el să se îndoiască de ea în acest fel? Cum putea să o abandoneze tocmai acum, când avea cel mai mult nevoie de el? Și totuși, undeva în adâncul sufletului, înțelegea șocul lui și speranța că, odată ce testele vor confirma că el este tatăl, lucrurile vor reveni la normal.
Zilele au trecut greu, cu nopți nedormite, plânsete de bebeluși și lacrimi ale Mariei. Părinții ei au venit să o ajute, deși și ei erau șocați de apariția nepoților și de dispariția ginerelui lor.
În ziua testelor, Maria a ajuns la clinică cu inima bătând să-i spargă pieptul. Adrian era deja acolo, arătând la fel de epuizat ca și ea, cu cearcăne adânci și barba neîngrijită.
„Salut,” a spus el stângaci.
„Salut,” a răspuns ea, încercând să-și stăpânească tremuratul vocii.
Procedura a fost rapidă și nedureroasă – o simplă recoltare de probe de salivă de la ambii părinți și copii. Rezultatele urmau să fie gata în câteva zile.
„Pot… pot să-i văd?” a întrebat Adrian ezitant, privind spre cărucior.
Maria a dat din cap, neîncrezătoare în propria voce. El s-a aplecat peste cărucior, studiind chipurile adormiți ale gemenilor. După un moment lung de tăcere, a întins un deget și a atins ușor obrazul unuia dintre băieți.
„Seamănă cu tine,” a spus el încet. „Ochii ăștia… sunt ochii tăi.”
„Iar nasul este al tău,” a răspuns ea, simțind o mică speranță înflorindu-i în piept.
Adrian a oftat adânc. „Am fost un idiot, nu-i așa?”
„Da,” a confirmat Maria, dar cu un zâmbet mic, trist. „Un idiot absolut.”
„Nu știu ce m-a apucat,” a continuat el. „A fost șocul, cred. Și toate acele glume stupide cu ‘poștașul’ și ‘vecinul’… Știi cum sunt bărbații când vorbesc între ei despre infidelitate. Îți intră în cap.”
„Dar tu mă cunoști, Adrian,” a spus Maria, de data aceasta cu lacrimi în ochi. „Cum ai putut crede, chiar și pentru o secundă, că te-aș înșela?”
El a clătinat din cap, incapabil să răspundă.
„Îmi pare rău,” a spus în cele din urmă. „Atât de rău.”
Maria a vrut să-l îmbrățișeze, să-i spună că totul va fi bine, dar ceva o ținea în loc. Încrederea lor fusese zdruncinată, și nu era sigură cât de ușor ar putea fi reparată.
„Hai să așteptăm rezultatele,” a spus ea prudent.
Trei zile mai târziu, au primit un apel de la clinică. Rezultatele erau gata. Au mers împreună, într-o tăcere tensionată.
Doctorul, un bărbat în vârstă cu ochelari groși, i-a invitat în cabinet și a deschis un dosar.
„Domnul și doamna Popescu,” a început el, „am rezultatele testelor de paternitate pentru gemenii dumneavoastră.”
Adrian a luat mâna Mariei într-a lui, strângând-o puternic.
„Conform analizei ADN,” a continuat doctorul, „probabilitatea ca domnul Adrian Popescu să fie tatăl biologic al ambilor gemeni este de 99,9999%. Felicitări, sunteți tatăl.”
Maria a simțit un val de ușurare atât de puternic încât aproape a leșinat. Adrian, lângă ea, părea la fel de copleșit.
„Dar… culoarea pielii?” a întrebat el, încă nedumerit.
Doctorul a zâmbit înțelegător. „Am consultat un specialist în genetică după ce am primit rezultatele. Conform analizei genetice, atât dumneavoastră, domnule Popescu, cât și soția dumneavoastră, aveți în codul genetic markeri asociați cu melanina crescută – pigmentul care determină culoarea pielii. Acești markeri erau recesivi la dumneavoastră, dar s-au manifestat dominant la copii. Este un fenomen rar, dar nu unic.”
„Și va rămâne așa?” a întrebat Maria.
„Probabil da,” a confirmat doctorul. „Deși la unii copii, pielea se mai deschide puțin pe măsură ce cresc. Dar veți avea doi băieți sănătoși cu un ten mai închis decât al dumneavoastră. Atât.”
În drum spre casă, Adrian a oprit mașina într-o parcare și s-a întors spre Maria.
„Nu știu dacă mă vei putea ierta vreodată,” a spus el, cu vocea gâtuită de emoție. „M-am comportat oribil. Te-am acuzat, te-am abandonat când aveai cel mai mult nevoie de mine…”
„Ai dreptate,” a răspuns Maria, privindu-l direct în ochi. „A fost oribil. M-ai rănit profund, Adrian.”
El a dat din cap, acceptându-și vina.
„Dar,” a continuat ea, „te iubesc. Și vreau ca băieții noștri să aibă un tată. Așa că voi încerca să te iert. Nu va fi ușor, și va dura timp, dar voi încerca.”
Adrian a îmbrățișat-o cu disperare, cu lacrimi curgându-i pe față. „Îți promit că voi fi cel mai bun soț și tată posibil. Nu voi mai permite niciodată îndoielii să se strecoare între noi.”
Când au ajuns acasă, Adrian i-a luat cu grijă pe gemeni din cărucior, unul câte unul, și i-a privit îndelung, văzându-i cu adevărat pentru prima dată.
„Sunt perfecți,” a șoptit el. „Absolut perfecți.”
Maria, privind scena, a simțit cum o rană adâncă începe, foarte încet, să se vindece. Drumul înainte nu va fi ușor – vor fi întrebări, priviri curioase, poate chiar comentarii răutăcioase. Dar erau o familie, și împreună puteau face față oricărei provocări.
Iar gemenii, neștiind nimic despre drama care se desfășurase în jurul lor, dormeau liniștiți în brațele tatălui lor, purtând în genele lor o poveste complexă a moștenirii și diversității umane, o dovadă vie a faptului că aparențele pot înșela, dar adevărul genetic nu minte niciodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.