Tata, fără să spună nimic, a plecat la cimitir, Ana doar dădea din cap în tăcere. “E corect, tată”. El a cumpărat un buchet frumos din florile ei preferate într-o vază elegantă. Privind la chipul ei preferat de pe marmura neagră a monumentului, bărbatul i-a șoptit încet “Te iubesc”.
După întoarcerea de la cimitir, bărbatul a intrat în bucătărie și A ÎNCREMENIT – pe masă stătea vaza cu același buchet. S-a apropiat de buchet, s-a uitat mai atent și a sărit brusc înapoi, aproape căzând pe gresie. S-a întors și cu fața complet albă a întrebat, de unde sunt trandafirii mamei? Eu i-am dus la mormânt exact la fel azi dimineață.
Mihai stătea înțepenit în mijlocul bucătăriei, privind vaza cu trandafiri roșii care nu aveau ce să caute acolo. Ana, fiica lui de șaptesprezece ani, intră în încăpere și se opri brusc când îl văzu în starea aceea.
„Tată, ce s-a întâmplat?”
Cu mâna tremurândă, Mihai arătă spre buchetul de flori.
„Acești trandafiri… sunt identici cu cei pe care i-am dus mamei tale la mormânt azi dimineață. Aceeași vază, aceeași panglică…”
Ana se apropie de masă și privi florile cu atenție. Ochii ei mari, care semănau atât de mult cu cei ai mamei sale, se umplură de confuzie.
„Poate cineva ne-a făcut o vizită și a adus flori?” sugeră ea, deși știa că nimeni nu intrase în casă.
„Ușa era încuiată când am venit. Toate ferestrele sunt închise.” Mihai își trecu mâna prin părul încărunțit prematur. „Și nu sunt doar asemănători, Ana. Este exact același buchet. Uite,” arătă el spre unul dintre trandafiri, „acesta are acea petală ușor îndoită pe care am observat-o la florărie.”
Ana puse mâna pe umărul tatălui ei. „Poate ar trebui să mergem din nou la cimitir, să verificăm.”
Drumul până la cimitir fu tăcut, tensionat. Mihai conducea cu privirea fixă înainte, mâinile strângând volanul până ce încheieturile degetelor i se albiră. Ana se uita pe fereastră, încercând să găsească o explicație logică pentru ceea ce se întâmpla.
Când ajunseră la mormântul Elenei, soția lui Mihai și mama Anei, amândoi rămaseră fără cuvinte. Locul unde Mihai pusese vaza cu trandafiri dimineață era acum gol. Doar o urmă circulară în iarba umedă arăta că acolo fusese așezat ceva.
„Nu înțeleg,” șopti Mihai, îngenunchind lângă piatra funerară din marmură neagră. „Cine ar face așa ceva? Și cum au intrat în casa noastră?”
Ana privea mormântul mamei sale, simțind un fior rece pe șira spinării. „Tată, crezi că… mama încearcă să ne spună ceva?”
Mihai clătină din cap, deși un gând similar îi trecuse și lui prin minte. Elena murise de cancer în urmă cu cinci ani, lăsându-l pe Mihai devastat și pe Ana, atunci o fată de doar doisprezece ani, fără mamă.
„Morții nu se întorc, Ana,” spuse el, deși vocea îi tremura.
Când se întoarseră acasă, buchetul era tot acolo, trandafirii proaspeți parcă strălucind în lumina după-amiezii. Mihai examină vaza din toate unghiurile, căutând vreun indiciu. Era exact vaza pe care o cumpărase dimineață – de un albastru-cobalt, cu un model delicat de frunze gravate pe margini.
„Poate ar trebui să întrebăm vecinii dacă au văzut pe cineva intrând în casă,” sugeră Ana.
Dar niciunul dintre vecini nu văzuse nimic neobișnuit. Nimeni nu intrase sau ieșise din casa familiei Popescu în absența lor.
În acea noapte, Mihai nu putu dormi. Se tot întorcea, gândindu-se la trandafirii misterioși. Era ziua în care Elena ar fi împlinit 45 de ani. O coincidență? Se ridică din pat și merse în bucătărie, unde vaza cu trandafiri stătea în continuare pe masă. În liniștea nopții, parcă florile emanau un parfum mai puternic, mai dulce.
Se așeză la masă și privi fotografia Elenei care stătea pe bufet. Zâmbetul ei blând, ochii strălucitori… cinci ani, și durerea încă nu se estompase complet.
„Ce încerci să-mi spui, Elena?” șopti el în întuneric.
Un zgomot ușor îl făcu să tresară. Venea din camera Anei. Mihai se ridică și se apropie tiptil de ușa fiicei sale. O auzi plângând încet. Bătu ușor și intră.
Ana stătea pe marginea patului, ținând ceva în mâini.
„Ce s-a întâmplat, scumpo?” întrebă Mihai, așezându-se lângă ea.
Ana îi întinse ce ținea – un carnețel cu coperte roșii, uzate.
„L-am găsit sub pernă când m-am culcat. Este jurnalul mamei.”
Mihai luă carnețelul cu mâini tremurânde. Nu-l mai văzuse de ani de zile. După moartea Elenei, nu găsise puterea să citească ce scrisese ea în ultimele ei luni de viață.
„Era într-o cutie, în podul casei,” continuă Ana. „Nu l-am mai văzut de când a murit mama. Cum a ajuns sub perna mea?”
Mihai deschise jurnalul. Caligrafia familiară a Elenei părea să prindă viață pe pagini. Răsfoi până la ultima însemnare, datată cu o săptămână înainte de moartea ei:
„Dragii mei Mihai și Ana, Dacă citiți aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt alături de voi fizic. Dar vreau să știți că sufletul meu nu vă va părăsi niciodată. Veți simți prezența mea în momentele importante, în zilele speciale. Nu vă îngrijorați pentru mine – sunt bine acolo unde sunt. Vreau doar ca voi să fiți fericiți, să continuați să trăiți, să iubiți. Mihai, iubitul meu, nu te lăsa consumat de durere. Ai grijă de fetița noastră și, când va veni timpul, deschide-ți inima din nou. Meriți să fii fericit. Ana, comoara mea, crești frumoasă și puternică. Îmi pare atât de rău că nu voi fi acolo să te văd absolvind, îndrăgostindu-te, căsătorindu-te, având proprii tăi copii. Dar voi fi mereu în inima ta. Vă iubesc mai mult decât pot exprima cuvintele. A voastră pentru totdeauna, Elena”
Lacrimile curgeau pe obrajii lui Mihai în timp ce citea. Ana se lipi de el, plângând și ea.
„Crezi că mama…” începu ea.
„Nu știu ce să cred,” răspunse Mihai sincer. „Dar ceva ciudat se întâmplă.”
În zilele următoare, mai multe lucruri inexplicabile se întâmplară în casa familiei Popescu. Fotografii ale Elenei care fuseseră depozitate în cutii apăreau pe noptiere și pe birouri. O melodie – cântecul preferat al Elenei – începea să se audă la radio exact când Mihai sau Ana intrau în cameră. Mirosul parfumului Elenei plutea uneori prin casă, deși sticluța fusese goală de ani de zile.
Într-o seară, la o săptămână după incidentul cu trandafirii, Mihai găsi pe masa din bucătărie o scrisoare pe care nu o recunoștea. Era adresată unei anumite doctorițe Rusu, de la un centru oncologic experimental din străinătate. Scrisoarea menționa un tratament nou pentru tipul de cancer de care suferise Elena, tratament care nu fusese disponibil în timpul bolii ei.
„De unde a apărut asta?” întrebă el când Ana intră în bucătărie.
Ana privi scrisoarea, confuză. „Nu știu. Nu am văzut-o până acum.”
În aceeași seară, telefonul sună. Era o veche prietenă a Elenei, pe care nu o mai văzuseră de la înmormântare.
„Mihai, nu o să crezi! Am visat-o pe Elena azi-noapte. Mi-a spus să te sun și să-ți spun că există o doctoriță, Rusu, care lucrează la un centru oncologic. Zicea că ar trebui să o contactezi. A fost atât de vivid, încât am simțit că Elena era chiar lângă mine!”
Mihai rămase mut de uimire, privind scrisoarea de pe masă.
În ziua următoare, după multe ezitări, Mihai sună la numărul de pe scrisoare. Doctorița Rusu există într-adevăr și conducea un program de cercetare pentru tratamentul cancerului. Când Mihai menționă numele Elenei, femeia păru surprinsă.
„Elena Popescu? Am primit un e-mail despre ea acum câteva zile, de la o adresă necunoscută. Conținea întregul ei dosar medical și o rugăminte de a analiza cazul ei pentru cercetările noastre. Este foarte ciudat, pentru că studiem exact tipul de cancer de care a suferit soția dumneavoastră.”
Mihai închise telefonul, simțindu-se amețit. E-mailuri trimise din neant, trandafiri care dispăreau și reapăreau, jurnalul găsit sub pernă…
În acea noapte, se trezi brusc din somn. Camera era rece, deși era vară. În colțul camerei, parcă o umbră se mișca. Mihai se ridică în capul oaselor, inima bătându-i cu putere.
„Elena?” șopti el.
Nu primi niciun răspuns, dar simți o atingere ușoară pe obraz, ca o adiere. Parfumul ei umplu camera pentru o clipă, apoi dispăru.
A doua zi, Mihai luă o decizie. Intră în camera Anei și o găsi citind jurnalul mamei sale.
„Ana, cred că mama ta încearcă să ne spună ceva. Și cred că știu ce este.”
Ana îl privi cu ochii mari. „Ce anume?”
„Doctorița Rusu nu doar studiază tipul de cancer al mamei tale. Ea conduce un program pentru familiile pacienților care au suferit de această boală. Un fel de grup de sprijin, dar și un program de screening timpuriu pentru rudele de gradul întâi. Asta înseamnă tine, Ana.”
Fata păli. „Crezi că… crezi că aș putea avea și eu cancer?”
Mihai se așeză lângă ea și o îmbrățișă. „Nu, scumpo. Dar există o predispoziție genetică pentru acest tip de cancer. Doctorița Rusu spune că prin testare și monitorizare regulată, riscul poate fi redus dramatic. Cred că mama ta încearcă să te protejeze, chiar și acum.”
Ana privi jurnalul din mâinile ei. „Deci ea este încă aici, într-un fel.”
„Da,” răspunse Mihai, simțind pentru prima dată în cinci ani o anumită pace. „Cred că a fost mereu aici.”
În săptămânile următoare, Mihai și Ana vizitară centrul doctoriței Rusu. Ana fu testată și, deși rezultatele arătară o ușoară predispoziție genetică, doctorița îi asigură că prin monitorizare regulată, riscul putea fi ținut sub control.
Fenomenele ciudate din casă continuară un timp, apoi deveniră tot mai rare. Ultima manifestare fu în ziua când Ana împlini optsprezece ani. Pe tort apăru o lumânare în plus față de cele pe care le pusese Mihai. Iar când Ana o suflă, toți jurară că auziră un râs ușor, muzical – râsul inconfundabil al Elenei.
Trandafirii din vaza albastră-cobalt rămaseră proaspeți săptămâni întregi, sfidând legile naturii. Când, în sfârșit, începură să se ofilească, Mihai și Ana îi păstrară, presați între paginile jurnalului Elenei.
În acea vară, pentru prima dată în cinci ani, Mihai acceptă invitația la cină a unei colege de la școala unde preda. Nu se simțea pregătit pentru o relație, dar făcea un pas înainte. Iar când se uită la fotografia Elenei înainte de a pleca, ar fi putut jura că zâmbetul ei părea mai larg, mai luminos.
„Mulțumesc,” șopti el, atingând rama fotografiei. „Pentru tot.”
Iar undeva, într-un loc între lumi, Elena zâmbea, știind că cei doi oameni pe care îi iubea cel mai mult erau în sfârșit pe drumul spre vindecare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.