Eugen Nicolaescu conducea deja de patru ore în SUV-ul său confortabil pe drumuri pline de gropi și poteci către un simpozium important în orașul vecin. Vremea nu era prea bună, lapoviță, un frig de câine. Privea căsuțele vechi care stăteau de-a lungul marginii drumului, gardurile înclinate, și tot mai mult îl copleșea o tristețe inexplicabilă.
Recent luase un prânz consistent la o cafenea de la marginea drumului și acum îi era foarte sete. Dar prin apropiere nu era nici urmă de vreun magazin, iar ceaiul din termos se terminase de mult.
În ultima vreme, pe Eugen îl copleșea o asemenea tristețe încât să urle ca un lup, la fel și acum. Auzind muzica tinereții sale, era aproape să plângă. Setea devenea tot mai mare când, brusc, a observat pe marginea drumului o fată de vreo douăzeci de ani.
Ea vindea lapte și brânză, trecând de pe un picior pe altul din cauza frigului și învelindu-se într-o broboadă tricotată. Și chirurgul s-a gândit deodată, hai să cumpăr niște lapte de casă, n-am mai băut de o sută de ani. Măcar îmi potolesc setea.
A încetinit pe marginea drumului, a ieșit din mașină și a salutat-o amabil. Bună ziua, frumoaso, laptele e proaspăt? Mi-e atât de sete, dă-mi o sticlă. Fata i-a zâmbit în răspuns și a spus:
Luați, nu e deloc scump, chiar astăzi l-am muls eu însămi, e cât se poate de proaspăt. Vaca noastră Pictata e atât de deșteaptă, laptele e chiar dulce, o să vă placă. Ea i-a întins o sticlă de lapte, Eugen a început să plătească și atunci a observat pe mâna fetei ASTA…
CONTINUAREA 👇
…o cicatrice neobișnuită ce se întindea de la încheietura mâinii până aproape de cot. Nu era o cicatrice obișnuită, din cele lăsate de un accident sau o tăietură. Era o cicatrice chirurgicală, una pe care o recunoștea perfect. Era identică cu cele pe care le lăsa el însuși.
„De unde ai cicatricea asta?” a întrebat el brusc, uitând de orice politețe.
Fata și-a retras mâna instinctiv, încercând să o ascundă sub mâneca hainei. Un zâmbet stânjenit i-a apărut pe față.
„E veche… de când eram mică,” a răspuns ea evaziv.
Dar Eugen nu putea să renunțe. Asta nu era doar o cicatrice obișnuită. Era rezultatul unei proceduri foarte specifice pentru reconstrucția tendoanelor flexorilor, o tehnică pe care o perfecționase el însuși acum douăzeci de ani. Foarte puțini chirurgi foloseau această metodă.
„Te-a operat cineva la mână? Îmi amintește de o tehnică chirurgicală pe care o folosesc,” a insistat el, încercând să pară mai puțin amenințător.
Fata l-a privit cu o curiozitate nou trezită. „Sunteți doctor?”
„Da, sunt chirurg ortoped la Spitalul Universitar din București.”
Ceva s-a schimbat în expresia fetei. Ochii ei căprui s-au mărit ușor, iar mâna ei a încetat să mai încerce să ascundă cicatricea.
„A fost un accident. Aveam cinci ani,” a spus ea încet. „Tata a tăiat lemne și eu m-am apropiat prea mult. Mi-am tăiat tendoanele la mână. Toată lumea spunea că nu voi mai putea mișca degetele niciodată.”
Eugen a simțit un fior rece pe șira spinării. Era imposibil, și totuși…
„Unde te-au operat?” a întrebat el, vocea lui aproape tremurând.
„La București. Mama a insistat să mergem acolo, deși nu ne permiteam. A spus că există un doctor care face minuni.”
Acum era sigur. Recunoștea cicatricea pentru că era opera lui. Era o cicatrice rezultată dintr-o tehnică pe care o folosise în primii ani de carieră, înainte să o rafineze.
„Cum te cheamă?” a întrebat el, simțind cum inima îi bate tot mai puternic.
„Ana. Ana Moldovan.”
Amintirea l-a lovit cu forța unui tren. Ana Moldovan. Fetița de cinci ani cu ochii mari, speriați, adusă de mama ei disperată într-o zi ploioasă de octombrie. O rană gravă, aproape fără speranță pentru o funcționalitate completă a mâinii. Părinți săraci din zona rurală, care probabil își vânduseră vaca pentru a plăti operația.
„Ana…” a șoptit el. „Îți amintești numele doctorului care te-a operat?”
Ea a zâmbit, un zâmbit cald, sincer. „Bineînțeles. Doctor Eugen Nicolaescu. Mama se roagă pentru el în fiecare seară. Spune că mi-a salvat viitorul.”
Eugen a simțit cum i se umezesc ochii. În ultimii ani, practica sa se schimbase. Devenise șeful secției, opera mai rar, și atunci doar cazuri speciale, VIP-uri care puteau plăti sume considerabile. Simțise acea neliniște crescândă, acea insatisfacție pe care nu o putea explica. Și acum, stând aici, pe marginea unui drum prăfuit, în fața acestei tinere femei care vindea lapte proaspăt, înțelegea în sfârșit sursa neliniștii sale.
„Ana,” a spus el, încercând să-și controleze emoția din voce, „eu sunt doctorul Nicolaescu.”
Ochii fetei s-au mărit de uimire, apoi de neîncredere, și în cele din urmă, de bucurie pură.
„Dumneavoastră? Dumneavoastră sunteți?” Vocea ei tremura. „Nu-mi vine să cred! Mama va… oh, Doamne, mama nu va crede niciodată!”
Înainte ca Eugen să poată reacționa, Ana a lăsat bidonul cu lapte și l-a îmbrățișat strâns, cu lacrimi în ochi.
„Vă mulțumesc,” a șoptit ea. „V-am mulțumit în gând de mii de ori, dar niciodată nu am crezut că vă voi putea mulțumi în persoană.”
Eugen a îmbrățișat-o la rândul său, simțind un nod în gât. În acel moment, stând pe marginea drumului în frigul acelei zile, a simțit cum toată neliniștea și tristețea care îl apăsaseră în ultimii ani se ridicau de pe umerii săi.
„Pot… pot să văd mâna?” a întrebat el cu voce răgușită.
Ana a întins mâna dreaptă fără ezitare. Cu un profesionalism ce venea din reflex, Eugen a examinat cicatricea, a urmărit linia cusăturii, apoi i-a cerut să-și miște degetele. Era uimitor. Mișcarea era aproape perfectă, doar un foarte ușor tremur la degetul mic, abia perceptibil.
„Cum te descurci cu mâna? Ai probleme?”
Ana a râs, un râs clar ca un clopoțel. „Aproape deloc! Mulg vacile, fac brânză, cos, fac tot ce trebuie. Doar când e foarte frig, ca astăzi, mai simt o ușoară amorțeală.”
Eugen a dat din cap, impresionat de rezultatul pe termen lung al operației sale. Apoi, o nouă întrebare i-a venit în minte.
„Dar școala? Ai continuat școala?”
Fața Anei s-a întunecat ușor. „Am terminat liceul. Voiam să merg la facultate, la medicină chiar, inspirată de dumneavoastră. Dar… nu ne-am permis. Tatăl meu s-a îmbolnăvit, iar eu a trebuit să ajut acasă.”
Eugen a simțit cum o idee începe să prindă formă în mintea sa.
„Vino cu mine,” a spus el brusc.
Ana l-a privit confuză. „Poftim?”
„La simpozium. E un simpozium medical la care merg acum. Sunt mulți directori de spitale, profesori universitari. Poate putem găsi o cale să te ajutăm cu facultatea.”
„Dar… dar laptele, brânza? Nu pot să las totul așa!”
Eugen a zâmbit. „O să cumpăr tot ce ai, la preț dublu. Și o să oprim la tine acasă să le lăsăm și să explici părinților tăi.”
Ana a ezitat, privind către căsuța din depărtare, apoi înapoi la Eugen. „Credeți că e posibil? Să studiez medicina la vârsta mea?”
„Ana, am văzut miracole medicale în cariera mea. Dar unele dintre cele mai mari miracole nu sunt cele pe care le facem în sala de operație, ci cele pe care le facem în viețile oamenilor. Eu ți-am reparat mâna. Poate acum e momentul să te ajut să-ți urmezi visul.”
Cu mâinile tremurânde de emoție, Ana a început să strângă brânza și sticlele cu lapte. Eugen a ajutat-o, simțind cum un nou sens al scopului său se trezește în el. Poate că asta era ceea ce căutase în toți acești ani – nu doar să repare corpuri, ci să transforme vieți.
În timp ce încărcau bunurile în mașină, Eugen a privit spre cer. Parcă și vremea se îmbunătățise, norii începeau să se risipească.
„Știi,” a spus el în timp ce deschidea portiera pentru Ana, „cred că am avut mare noroc că mi-a fost sete astăzi.”
Ana a zâmbit, intrând în mașina luxoasă cu stângăcie. „Poate nu a fost noroc, domnule doctor. Mama spune mereu că Dumnezeu aranjează întâlnirile importante din viețile noastre.”
Și în timp ce porneau motorul, îndreptându-se spre casa Anei pentru a explica părinților ei această întorsătură neașteptată a destinului, Eugen s-a gândit că poate bătrâna avea dreptate. Poate că acea sete inexplicabilă, acea tristețe care îl împinsese să oprească pe marginea drumului, fusese mai mult decât o coincidență.
Iar când Ana a deschis sticla de lapte și i-a oferit să bea, gustul dulce și proaspăt i-a amintit de simplicitatea și sensul profund al lucrurilor care contează cu adevărat în viață – să faci o diferență reală în viețile oamenilor, chiar dacă uneori trebuie să aștepți douăzeci de ani pentru a vedea roadele muncii tale.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.