Nicolae era dintre acei bărbați care se pricepeau la toate. El construise o casă, crescuse doi fii și plantase mulți pomi. În general, nu-și trăise viața în zadar.
Casa a construit-o singur, cu mâinile lui, în limitele orașului, într-o zonă rezidențială. Ulterior a instalat încălzire pe gaz, a conectat apa. A amenajat totul ca într-un apartament de oraș, a instalat chiar și o cadă.
În familie au crescut doi fii, cu o diferență de cinci ani. Trăiește și bucură-te. Doar că soția s-a îmbolnăvit grav și a murit când fiul mai mic era în clasa a patra.
Nicolae a fost trist mult timp, dar s-a mobilizat, nu a început să bea. Era greu singur, gospodăria ducea lipsă de mână de femeie, dar nici nu se gândea la recăsătorire. El și soția lui visaseră mereu ca băieții să primească o educație bună, să aibă succes în viață, să-și construiască o carieră.
Au făcut totul pentru asta. Sergiu, cel mai mare, a terminat școala și a intrat la facultate.
După un an, Igor și-a adus soția în casă. Nu era o frumusețe, dar era gospodină. Nicolae nu putea fi mai fericit.
Maria gătea, spăla, curăța casa. Dar nu-i plăcea să se ocupe de grădină. Fiind orășeancă, nu era obișnuită.
Într-o zi, fiul cel mare a venit la tatăl său, dar conversația nu mergea bine. Sergiu tot dădea târcoale. Nicolae vedea că ceva îl chinuie pe fiul său, dar îi e teamă sau rușine să-i spună…
Nu a mai rezistat și l-a rugat să-i spună ce îl frământă…
Un loc pentru tată la o pensiune specială fusese rezervat. Banii fuseseră plătiți. Mașina aștepta la intrare.
Igor s-a apropiat de tatăl său și a văzut că din ochii lui curgeau lacrimi, pierzându-se în ridurile adânci. Parcă simțise ceva. Inima fiului mai mic s-a strâns de milă.
N-a rezistat, s-a întors, ștergându-și ochii cu palma. Iar mașina claxona la intrare. Soția stătea în ușă cu o geantă cu lucrurile lui Nicolae.
“Iartă-mă, tată, e timpul să plecăm”. L-a luat de mână pe tatăl său și, ca pe un copil mic, l-a condus spre ieșire. Tatăl l-a urmat ascultător, târându-și picioarele. DAR deodată s-a oprit…
CONTINUAREA 👇
Deodată s-a oprit și s-a întors către fiul său, cu o privire care părea că pătrunde până în adâncul sufletului lui Igor. În ochii bătrânului nu era furie sau reproș, ci doar o tristețe adâncă, amestecată cu o ciudată acceptare.
„Fiule,” spuse Nicolae cu voce tremurândă, dar clară, „înainte să plecăm, aș vrea să-ți arăt ceva.”
Igor se uită stânjenit spre soția lui, care stătea nerăbdătoare lângă ușă. Maria își dădu ochii peste cap, dar nu îndrăzni să protesteze cu voce tare.
„Va dura mult?” întrebă Igor, încercând să-și ascundă nerăbdarea.
„Nu, doar câteva minute,” răspunse Nicolae și, eliberându-și mâna din strânsoarea fiului, se îndreptă spre dormitorul său cu pași nesiguri.
Igor îl urmă, simțind cum inima i se strânge de vinovăție. Tatăl său părea brusc atât de fragil, atât de bătrân. Când intrase pentru prima dată în această casă cu Maria, cu trei ani în urmă, Nicolae încă părea puternic, capabil să muncească ore întregi în grădină fără să obosească. Acum, la doar 72 de ani, arăta ca și cum ar fi avut cu mult peste 80.
În dormitor, Nicolae deschise un sertar al noptierei și scoase un caiet vechi, cu coperte roase. Îl deschise cu grijă și scoase de acolo o fotografie îngălbenită de vreme.
„Uite,” spuse el, întinzând-o lui Igor. „Asta e tot ce vreau să-ți arăt.”
Igor luă fotografia. În ea se vedeau patru persoane: tatăl său mult mai tânăr, mama lui pe care abia și-o mai amintea, el însuși ca un copil de vreo cinci ani, și Sergiu, pe atunci un adolescent de zece ani. Stăteau toți în fața casei nou construite, zâmbeau fericiți, iar Nicolae ținea într-o mână o mistrie, simbolizând munca pe care o depusese pentru a construi acel cămin.
„Ce vrei să spui cu asta, tată?” întrebă Igor, neliniștit de intensitatea privirii tatălui său.
Nicolae se așeză încet pe marginea patului și oftă adânc.
„Când am construit casa asta,” începu el, „aveam treizeci și cinci de ani. Părinții mei erau bătrâni și bolnavi. Locuiau într-un sat la 50 de kilometri de aici. În fiecare weekend, după ce munceam toată săptămâna la fabrică și apoi pe șantierul casei, conduceam până acolo să-i văd, să le duc mâncare, medicamente…”
Igor nu înțelegea unde voia tatăl său să ajungă. Se uită din nou la fotografie, apoi la bătrân.
„Și?” întrebă el, din ce în ce mai nerăbdător.
„Într-o zi,” continuă Nicolae, cu vocea din ce în ce mai slabă, „un vecin m-a sunat să-mi spună că tata era foarte bolnav. Când am ajuns acolo, am găsit-o pe mama în lacrimi. Mi-a spus că de trei zile tata nu se putea ridica din pat, avea febră mare, dar ea nu putea să-l ducă la spital. Era prea greu pentru ea să-l ridice, iar vecinii erau plecați…”
Nicolae se opri, încercând să-și stăpânească emoțiile.
„L-am dus imediat la spital. Avea pneumonie. Medicii mi-au spus că dacă mai întârziam o zi, probabil ar fi murit. În acea noapte, stând lângă patul lui de spital, am luat o decizie. Le-am spus părinților mei că, după ce tata își va reveni, îi voi aduce să locuiască cu noi, în casa nouă.”
Igor simți un nod în gât. Știa ce va urma.
„Mama ta era însărcinată cu tine atunci,” continuă Nicolae. „Spațiul era limitat, dar am amenajat camera mică din spate pentru părinții mei. Au trăit cu noi șase ani. Mama ta i-a îngrijit ca pe propriii ei părinți, deși uneori era greu. Tu erai mic, Sergiu era în școală, eu munceam… Dar niciodată, nici măcar o singură dată, nu ne-am gândit să-i dăm la un azil.”
Lacrimile începură să curgă pe obrajii lui Igor. În toată această amintire, recunoscu o lecție pe care tatăl său încerca să i-o transmită fără reproșuri, fără predici.
„Fiule,” spuse Nicolae, privind din nou fotografia, „nu-ți spun asta ca să te fac să te simți vinovat. Fiecare familie are circumstanțele ei. Dar vreau să înțelegi ceva important: când ai construit această familie, ai făcut-o știind că eu fac parte din ea. Acum, că am devenit o povară, mă scoți din ecuație.”
Igor nu mai putea suporta. Se prăbuși în genunchi în fața tatălui său, cu capul în mâinile tremurânde ale bătrânului.
„Iartă-mă, tată,” șopti el printre suspine. „Te rog, iartă-mă.”
Nicolae îi mângâie capul, așa cum făcea când Igor era copil și se lovea jucându-se.
„Te-am iertat deja,” spuse el blând. „Dar nu sunt sigur că tu te vei putea ierta vreodată.”
În acel moment, ușa dormitorului se deschise brusc și Maria apăru, evident iritată de întârziere.
„Cât mai durează?” întrebă ea pe un ton acru. „Șoferul spune că dacă nu plecăm acum, va trebui să reprogramăm.”
Igor se ridică încet, ștergându-și lacrimile. Privi de la tatăl său la soția sa, apoi din nou la tatăl său. În acel moment, ceva se limpezi în mintea lui, ca și cum ar fi ieșit dintr-o ceață densă.
„Nu mai e nevoie de șofer,” spuse el cu o voce care nu mai tremura. „Tata rămâne acasă. Aici e locul lui.”
Maria rămase cu gura căscată. „Ce tot spui? Am plătit deja pentru trei luni în avans! E un loc foarte bun, are și asistență medicală…”
„Am spus că tata rămâne acasă,” repetă Igor, de data aceasta cu fermitate în voce. „Dacă nu poți accepta asta, atunci… atunci poate ar trebui să te gândești dacă mai vrei să rămâi în această căsnicie.”
Nicolae încercă să intervină. „Fiule, nu vreau să fiu motiv de ceartă între voi…”
„Nu ești, tată,” răspunse Igor, surprinzându-se pe sine cu claritatea deciziei. „Asta nu e doar despre tine. E despre ce fel de om vreau să fiu. Ce fel de tată vreau să fiu pentru copiii mei.”
Maria îl privi furioasă. „Adică alegi un bătrân bolnav în locul soției tale?”
„Nu, Maria,” răspunse Igor calm. „Aleg să respect promisiunea pe care am făcut-o când ne-am mutat aici – că această casă va fi un cămin pentru familia noastră. Iar tata face parte din familia noastră. Dacă nu poți înțelege asta, atunci poate nu împărtășim aceleași valori.”
Maria începu să plângă, dar de data aceasta, lacrimile ei nu mai aveau același efect asupra lui Igor. Câte nopți stătuse treaz, simțind cum se sfâșie între loialitatea față de tatăl său și dragostea pentru soția sa? Câte compromisuri făcuse, ignorând felul în care Maria îl trata pe bătrân, comportându-se ca și cum ar fi fost o povară, nu un membru al familiei?
„Voi anula rezervarea,” spuse el în cele din urmă. „Tata rămâne acasă.”
Maria își șterse lacrimile și îl privi cu ochi reci. „Atunci voi pleca eu. Nu pot trăi așa. Nu pentru asta m-am căsătorit.”
„Înțeleg,” răspunse Igor, simțind un amestec ciudat de tristețe și ușurare. „Dacă asta e decizia ta, n-am să te opresc.”
Ea păru surprinsă de răspunsul lui. Probabil se așteptase ca el să o implore să rămână, să promită că va găsi o altă soluție. Dar ceva fundamental se schimbase în Igor în acele momente petrecute în dormitorul tatălui său.
După ce Maria plecă, trântind ușa în urma ei, Igor se întoarse la tatăl său, care stătea încă pe marginea patului, privind fotografia de familie.
„Îmi pare rău pentru toate astea, tată,” spuse Igor, așezându-se lângă el. „Trebuia să fiu mai puternic mai devreme.”
Nicolae puse o mână pe umărul fiului său. „Nu e niciodată prea târziu să faci ce e drept, fiule. Niciodată.”
În seara aceea, pentru prima dată în mulți ani, Igor și tatăl său luară cina împreună, doar ei doi. Igor ascultă poveștile tatălui său despre tinerețe, despre mama sa, despre cum construise casa cu propriile mâini, visând la generațiile care vor crește între pereții ei.
Pe la mijlocul cinei, telefonul lui Igor sună. Era Sergiu.
„Cum a mers?” întrebă el, evident tensionat. „Tata e bine instalat la azil?”
Igor privi la tatăl său, care mânca liniștit supa pe care i-o pregătise.
„Tata e acasă, Sergiu,” răspunse el. „Și aici va rămâne.”
„Dar… Maria? Planul vostru?”
„Planul s-a schimbat. Maria a plecat. Eu și tata vom rămâne aici.”
Tăcerea de la celălalt capăt al firului păru să dureze o eternitate.
„Ai procedat corect,” spuse în cele din urmă Sergiu, cu vocea sugrumată de emoție. „Mâine vin și eu acasă. Poate între noi doi putem avea grijă de el mai bine decât…”
„Vino,” îl întrerupse Igor. „Avem multe de discutat. Și de reparat.”
După ce închise telefonul, Igor observă că tatăl său îl privea cu un zâmbet blând.
„Ce e, tată?” întrebă el.
„Mă gândeam doar că astăzi s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată,” răspunse Nicolae. „Am văzut cum fiul meu a devenit cu adevărat bărbat.”
Igor simți cum ochii i se umplu din nou de lacrimi, dar de data aceasta erau lacrimi de ușurare și speranță. Și, în acel moment, își promise că va face tot ce îi stă în putere pentru a fi demn de încrederea și dragostea tatălui său.
În lunile care au urmat, viața a luat un curs nou. Maria a depus cerere de divorț, dar Igor a descoperit că durerea separării era mai ușor de suportat decât ar fi crezut. Sergiu s-a mutat înapoi acasă, aducând cu el energie și idei noi. Împreună, frații au angajat o asistentă care venea câteva ore pe zi să îl ajute pe Nicolae, dar restul timpului îl petreceau îngrijindu-l ei înșiși.
Uneori era greu, alteori epuizant, dar Igor nu regreta niciodată decizia luată în acea zi. Pentru că, așa cum îi spusese tatăl său, nu era niciodată prea târziu să faci ce e drept. Și în momentele în care oboseala îl copleșea, privea fotografia aceea veche, cea cu familia lor completă, și își amintea promisiunea pe care și-o făcuse.
În cele din urmă, casa construită de Nicolae cu atâta dragoste a continuat să fie ceea ce fusese mereu destinată să fie: un cămin pentru familie, în toate formele și etapele ei, în toate momentele, fie ele bune sau grele.
Iar momentul acela de la ușă, când tatăl său se oprise și îi arătase fotografia, rămăsese într-adevăr ceva ce Igor nu avea să uite niciodată – momentul în care învățase ce înseamnă cu adevărat familia și responsabilitatea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.