Maria și-a dat seama că și-a uitat portofelul acasă și a decis să se întoarcă rapid pentru a-l recupera. Habar nu avea că acest lucru o va face să descopere o trădare pe care nu o putea ierta.
“Ești absolut sigur că nu ai nevoie de nimic?” l-a întrebat Maria pe soțul ei încă o dată, încercând să sune cât mai atentă posibil.
“Hai, totul e bine!” a răspuns Adrian cu un ușor ton de iritare.
Tonul lui respingător a durut-o, dar Maria a ales să treacă peste. În ultima vreme, Adrian devenise mai irascibil, dar Maria nu avea intenția să provoace niciun conflict inutil. Fusese mereu o persoană care evita certurile, luând în seamă cuvintele mamei sale: “Vei fi o soție minunată – răbdătoare și docilă.” Maria trăia după aceste principii, adesea punându-și deoparte frustrările pentru a se adapta nevoilor lui Adrian.
În ziua aceea, Maria planificase o cină specială pentru soțul ei. Urma să coacă pește cu lămâie și rozmarin și să prepare un desert după rețeta preferată a soacrei sale, pe care Adrian o adora. Tocmai terminase de cumpărat toate ingredientele de la magazin când și-a dat seama că portofelul ei era încă acasă.
Scoțând un oftat frustrat, Maria și-a trecut mâna prin păr și a luat telefonul pentru a-l suna pe Adrian, sperând că ar putea să vină în întâmpinarea ei. Dar el nu a răspuns. Rămasă fără alternativă, l-a rugat pe casier să-i păstreze articolele și s-a grăbit înapoi acasă.
În timp ce deschidea ușa pentru a-și lua portofelul, un sunet ciudat a făcut-o să încremenească. Adrian era la telefon, iar ceea ce a auzit a zguduit-o profund.
“Am planificat totul perfect,” spunea Adrian cu încredere. “Apartamentul este deja pe numele meu. Tot ce a mai rămas este transferul banilor.”
Maria a rămas nemișcată, cu inima bătându-i nebunește. S-a sprijinit de tocul ușii pentru a se stabiliza. Apartamentul? Banii? Despre ce vorbea?
“Desigur, e riscant,” a continuat Adrian, “dar ce altă opțiune avem? Maria nu ar bănui niciodată nimic. E atât de docilă – pur și simplu acceptă totul.”
Fiecare cuvânt a lovit-o pe Maria ca un pumnal în inimă. Cum putea să vorbească despre ea așa? Îi dăduse dragostea ei, încrederea ei, întreaga ei viață. Și acum, simțea că nici măcar nu-l cunoaște.
“Oh, și despre propunerea ta,” a adăugat Adrian, vocea lui acum mai blândă. “După toate acestea, vom merge în Italia – exact cum ți-ai dorit. Îmi pot imagina deja cum ne plimbăm prin Roma. Nu uita să împachetezi o rochie frumoasă – va fi perfect.”
Lacrimile i-au umplut ochii Mariei în timp ce încerca să-și stăpânească potopul de emoții. Vocea lui, plină de entuziasm și planuri care o excludeau, părea că vine dintr-o altă lume.
Ascunzându-se pe hol, Maria l-a ascultat pe Adrian încheindu-și apelul. Era sfâșiată între a-l confrunta într-un acces de furie sau a rămâne tăcută pentru a afla amploarea completă a trădării sale. Dar cum ar putea să rămână tăcută după ce a auzit asemenea lucruri?
Când ușa a scârțâit, Adrian a pășit pe coridor. Maria, ascunsă după colț, l-a privit cu atenție…
CONTINUAREA 👇
Maria îl privea prin umbra holului, simțind cum fiecare bătaie a inimii îi bubuie în urechi. Adrian părea relaxat, aproape fericit, cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse de luni întregi. Se îndrepta spre bucătărie, fredonând încet, ca și cum tocmai primise cea mai bună veste din lume.
Mintea Mariei funcționa la turație maximă. Cine era la telefon? Ce planuri făcea fără știrea ei? Și mai ales, ce însemna că apartamentul era deja pe numele lui? Locuința lor fusese cumpărată împreună, cu economiile amândurora, deși contribuția ei fusese substanțial mai mare, venind dintr-o moștenire de la bunica ei.
Cu picioarele tremurânde, Maria a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit. Instinctul îi spunea să-l confrunte imediat, să-i ceară explicații, să țipe, să plângă. Dar o voce interioară, mai calculată, o sfătuia să aștepte, să adune mai multe informații. Dacă Adrian era capabil să o înșele în acest fel, cine știe ce alte secrete ascundea?
S-a retras încet spre ușa de la intrare și a ieșit la fel de silențios cum intrase. Cu inima grea, s-a îndreptat spre magazin, un plan începând să se formeze în mintea ei.
Când s-a întors acasă cu cumpărăturile, Adrian stătea relaxat pe canapea, scrollând prin telefon. Și-a ridicat privirea, oferindu-i un zâmbet absent.
„Te-ai întors,” a remarcat el, de parcă ar fi fost o observație profundă.
Maria a forțat un zâmbet. „Da, mi-am uitat portofelul acasă. A trebuit să mă întorc.”
„Oh? N-am auzit să intri,” a spus Adrian, cu o urmă de îngrijorare traversându-i fața pentru o fracțiune de secundă.
„Am fost foarte tăcută,” a răspuns Maria, îndreptându-se spre bucătărie. „N-am vrut să te deranjez.”
A început să despacheteze alimentele, mintea ei lucrând la foc continuu. Trebuia să afle mai multe. Trebuia să vadă documentele apartamentului, să verifice conturile bancare, să caute dovezi ale acestei trădări. Dar mai presus de toate, trebuia să rămână calmă.
„Pregătești ceva special?” a întrebat Adrian, apărând în cadrul ușii bucătăriei.
„Da, peștele tău preferat,” a răspuns ea, tăind legumele cu o precizie excesivă. „Și un desert surpriză.”
„Sună minunat.” S-a apropiat și a încercat să o îmbrățișeze pe la spate, dar Maria s-a tensionat involuntar. Adrian a simțit schimbarea și s-a retras ușor. „Totul în regulă?”
„Desigur,” a mințit ea, fără să-și ridice privirea din legumele pe care le tăia. „Doar sunt concentrată. Vreau să iasă perfect.”
În timp ce pregătea cina, Maria își planifica următoarele mișcări. După ce Adrian va adormi, va căuta prin lucrurile lui. Telefonul era probabil blocat, dar poate găsea laptopul deschis sau vreun document imprimat. Trebuia să afle adevărul înainte de a acționa.
Cina a fost o tortură. Maria juca rolul soției perfecte, zâmbind și discutând ca și cum nu ar fi auzit nimic. Adrian părea complet neștiutor, savurând mâncarea și complimentând-o repetat.
„E perfect, ca întotdeauna,” spunea el, umplându-și paharul cu vin. „Ai un talent special.”
„Mulțumesc,” a răspuns ea, simțind cum fiecare cuvânt fals îi îngreunează inima. „Îmi place să te văd fericit.”
„Sunt foarte fericit,” a confirmat el, ridicând paharul într-un toast. „La noi!”
Maria a ciocnit paharul ei cu al lui, privind adânc în ochii bărbatului pe care credea că îl cunoaște. Cum putea să pară atât de sincer în timp ce plănuia să o înșele? Cât de mult din căsnicia lor fusese real?
După cină, Adrian s-a scuzat, spunând că are câteva e-mailuri de trimis pentru muncă. Maria a încuviințat, spunând că va face curățenie în bucătărie și va pregăti lucrurile pentru dimineața următoare.
În timp ce spăla vasele, a auzit telefonul lui Adrian sunând din nou. A închis apa, încercând să audă conversația, dar el se retrăsese în dormitor, închizând ușa. Încă un semn de suspiciune.
La ora 23:00, Adrian anunță că merge la culcare. Părea obosit, dar mulțumit. A sărutat-o ușor pe frunte și s-a îndreptat spre dormitor. Maria a spus că va veni și ea în curând, pretinzând că vrea să termine de citit un capitol din cartea ei.
A așteptat aproape o oră, ascultând respirația ritmică a soțului ei prin ușa întredeschisă a dormitorului. Când a fost sigură că doarme profund, s-a ridicat tiptil și a început să caute.
Biroul lui Adrian era un loc bun de început. A deschis sertarele încet, căutând orice document suspect. În al treilea sertar, sub un teanc de facturi obișnuite, a găsit un dosar neetichetat. Cu inima bătând nebunește, l-a deschis.
Înăuntru erau documentele apartamentului lor – dar nu așa cum și le amintea. Numele ei fusese îndepărtat complet, lăsându-l pe Adrian ca unic proprietar. Documentul părea oficial, cu ștampile și semnături. Mai rău, găsi și un extras de cont care arăta un transfer recent de 50.000 de euro din contul lor comun într-un cont necunoscut. Banii pe care îi economisiseră pentru o eventuală casă la țară.
Maria a simțit cum i se taie respirația. Era mai rău decât își imaginase. Nu doar că o înșela emoțional cu altcineva, dar o fura la propriu. Îi lua casa, economiile, viitorul.
Cu mâinile tremurânde, a făcut fotografii la toate documentele cu telefonul ei. Apoi, a văzut laptopul lui Adrian pe birou. Era închis, dar poate… A încercat parola pe care o folosea mereu – ziua lor de căsătorie. Surprinzător, funcționa încă.
Emailurile lui confirmau totul. Mesaje către o anumită „Alina”, pline de promisiuni de dragoste și planuri pentru viitor. Fotografii cu case din Italia pe care le vizionaseră online. Chiar și bilete de avion pentru săptămâna următoare – doar pentru el, evident cu intenția de a o părăsi pe Maria fără nicio explicație, după ce ar fi transferat toți banii.
Lacrimi de furie și durere i se prelingeau pe obraji în timp ce citea. Doisprezece ani de căsnicie, aruncați la gunoi. Doisprezece ani în care ea fusese loială, iubitoare, răbdătoare…
A închis laptopul și a stat nemișcată, procesând totul. Mintea ei analitică începuse deja să gândească pașii următori. Putea să-l confrunte, dar el ar nega sau ar inventa scuze. Putea să plângă și să implore, dar ar fi fost umilitor și probabil inutil. Sau…
Un plan început să se formeze în mintea ei. Documente contra documente. O trădare contra alteia.
A doua zi, Maria a acționat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. L-a sărutat pe Adrian la plecare, i-a urat o zi bună și i-a promis o cină specială pentru seara. Imediat ce ușa s-a închis în urma lui, a sunat la birou anunțând că nu se simte bine și va lucra de acasă.
Primul ei drum a fost la bancă. A prezentat documentele originale ale apartamentului, pe care le păstra într-un seif, și a demonstrat că documentele noi erau falsificate. Apoi, cu ajutorul unui consilier bancar, a blocat contul comun și a inițiat proceduri pentru recuperarea banilor transferați fraudulos.
Al doilea drum a fost la un avocat, o femeie de vârstă mijlocie cu ochi pătrunzători și o reputație de neclintit în cazurile de divorț. I-a arătat toate dovezile și i-a explicat situația.
„Se numește fraudă conjugală,” i-a explicat avocata, examinând documentele. „Și avem tot ce ne trebuie pentru a construi un caz solid. Dar, Maria, ești sigură că vrei să mergi pe calea aceasta? Uneori, oamenii preferă să discute, să încerce consiliere…”
Maria a clătinat din cap hotărâtă. „Nu mai există cale de întoarcere. Nu după asta.”
În cele trei zile care au urmat, Maria a continuat să joace rolul soției perfecte. A gătit mesele preferate ale lui Adrian, l-a ascultat povestind despre „proiectele” de la muncă (știind acum că erau minciuni), chiar i-a cumpărat o cravată nouă pentru „prezentarea importantă” pe care pretindea că o are în ziua zborului său secret.
În seara dinaintea zborului planificat, Maria a pregătit o cină specială. Șampanie, lumânări, muzică romantică. Adrian părea ușor nervos, dar încântat de atenție.
„La ce sărbătorim?” a întrebat el, ciocnind paharul.
„La noi,” a răspuns Maria, cu un zâmbet enigmatic. „La viitorul nostru.”
După cină, când Adrian a intrat în dormitor pentru a face bagajul „pentru călătoria de afaceri” de a doua zi, Maria l-a urmat. A stat în cadrul ușii, observându-l cum împacheta haine pentru mult mai mult decât cele trei zile pe care le menționase.
„Îți place rochia asta pentru Roma?” a întrebat ea calm, ridicând o fotografie de pe telefonul ei – un screenshot din emailul lui către Alina.
Adrian a înghețat, cu o cămașă în mână.
„Ce… ce spui acolo?” a bâlbâit el, fața palidă ca varul.
„Mă întrebam dacă rochia aceasta ar fi potrivită pentru Roma. Pentru planurile voastre. Ale tale și ale Alinei.” Vocea ei era rece, controlată. „Mă gândeam că ați putea vrea sfatul meu, având în vedere că aveți bilete doar pentru mâine.”
Adrian a lăsat cămașa să-i cadă din mâini. „Maria, pot să explic…”
„Sunt sigură că poți,” l-a întrerupt ea, intrând în cameră. „Dar nu mă interesează explicațiile tale. Mă interesează doar să știi că apartamentul este încă pe numele meu, banii sunt înapoi în contul meu personal, iar tu ești așteptat la cabinetul avocatului meu luni la ora 10:00 pentru a discuta termenii divorțului.”
Fața lui Adrian s-a transformat de la șoc la furie. „Nu poți face asta! Am aranjat totul! Documentele…”
„Documentele tale falsificate? Da, le-am văzut. Foarte impresionant. Dar, din păcate pentru tine, eu am păstrat originalele. Și dovezi ale fraudei tale.”
Adrian s-a prăbușit pe marginea patului, cu capul în mâini. „De când știi?”
„Suficient de mult timp pentru a te opri,” a răspuns ea simplu. „Valizele tale sunt deja în hol. Te rog să pleci acum.”
„Unde să merg?”
„La Alina, presupun. Deși s-ar putea să fie dezamăgită când va afla că nu mai există nicio casă în Italia, niciun cont generos, nimic din ce i-ai promis.” Maria a zâmbit ușor. „Sau poate te iubește cu adevărat și nu pentru banii mei.”
Adrian a încercat să argumenteze, să explice, chiar să implore, dar Maria rămase fermă. În cele din urmă, a luat valizele și a plecat, aruncând o ultimă privire plină de furie și frustrare asupra femeii pe care crezuse că o poate manipula atât de ușor.
După ce ușa s-a închis în urma lui, Maria s-a așezat pe canapea, simțind un amestec ciudat de durere și ușurare. Doisprezece ani din viața ei se terminaseră în această seară. Dar poate, pentru prima dată, nu mai era „răbdătoare și docilă” cum îi spusese mama ei. Era puternică, hotărâtă și liberă să-și construiască o viață nouă – una bazată pe propriile ei condiții.
A ridicat paharul de șampanie rămas pe masă și a toastat în liniștea apartamentului care era acum doar al ei.
„La mine,” a șoptit ea. „Și la adevărul care m-a eliberat.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.