Când am ieșit pe hol să duc gunoiul, el încă stătea pe covorașul din fața ușii. Al meu Arci. Roșcat, mândru, cu „bavețică” albă pe piept și cu privirea leneșă, de parcă nu tot el dărâmase capacul tigăii în bucătărie cu o seară înainte. I-am făcut un semn din cap — nici nu a tresărit.
Când m-am întors… dispăruse.
Atunci nu m-am speriat. Cine știe, poate coborâse la parter și se tolănise pe preșul vecinilor, cum mai făcea uneori. Am sunat. Am coborât. Am verificat. Nimic. Am ieșit afară — tot nimic.
Arci nu mergea niciodată departe. Avea ruta lui clară: intrarea blocului, banca, tufa cu mentă pentru pisici și înapoi. Totul după un orar precis. Nu-l interesau mașinile, nu alerga după păsări. Doar ieșea la soare să se încălzească și să privească lumea. Și apoi… a dispărut.
În seara aceea am înconjurat tot cartierul. L-am chemat, am șoptit numele lui. Umblam cu punga de boabe în mână, ca un nebun. Nimic. Niciun sunet, nicio umbră. Doar liniște. Oamenii de pe bănci dădeau din cap cu compasiune:
— Nu s-a întors nici azi?
— Nu. A trecut deja o zi.
— Se mai întâmplă… așa sunt pisicile.
Nu. Arci nu era “așa”. El era al meu. De casă. Calm. Niciodată nu se depărtase. În șapte ani, nici măcar o dată.
A treia zi am început să lipesc afișe. Pe fiecare — poza lui Arci: Arci pe pervaz, spălându-se. Arci ghemuit ca un covrig. Arci privind direct în cameră cu privirea lui clasică: „Iar cu aparatul ăla?”
Au început telefoanele. Unii întrebau. Un bărbat a spus că văzuse unul asemănător în cartierul vecin. Am mers cu autobuzul patruzeci de minute. Era un motan, dar nu era Arci. Îi ziceau Ginger.
Apoi, după o săptămână, am aflat că prin scara noastră începuseră să se furișeze niște adolescenți. Unul chiar întrebase de o pisică de la etajul cinci — „blândă, domestică, probabil de rasă”.
— Crezi că ți l-au furat? — m-a întrebat vecinul.
— Cred că da, — am răspuns. Și atunci, pentru prima dată, am plâns.
A trecut o lună. Apoi două. Încercam să nu mă gândesc. Mergeam la muncă, priveam pe geam, ascultam ușile cum trântesc în scară. Uneori auzeam pași și mă întrebam: „Dacă totuși e el?” Dar nu era.
Am încetat să-i curăț bolul. Dar niciodată nu l-am dat jos de pe suport. L-am spălat, uscat — și pus la loc. Așa să fie. Într-o zi…
O prietenă mi-a adus un pui de pisică. Mic, gri, mieuna ca un ceainic.
„Nu poți să stai așa, singur, de parcă ești în doliu”, a spus ea.
L-am păstrat. I-am pus numele Ursuleț. Era dulce. Jucăuș. Moale. Dar nu era Arci. De fiecare dată când îl mângâiam, simțeam un gol în interior. Nu pentru că el era rău. Ci pentru că nu era el.
Trecuse aproape un an.
Iarnă. Zăpadă până la genunchi. Gheață peste tot. Mă întorceam acasă de la muncă, ținându-mă de balustradă. Într-o mână aveam cheile, în cealaltă — punga cu cumpărături. Mă gândeam că iar am uitat să iau ceai.
Și deodată… am auzit un sunet. Un mieunat. Abia auzit, slab. M-am oprit înghețat…
…m-am oprit, cu respirația tăiată.
Sunetul se repeta. Slab, ca o bătaie în ușă uitată de timp. M-am întors spre colțul scării, acolo unde umbrele se adunau și zăpada se adunase în grămezi neregulate. Un ochi strălucea. Apoi încă unul.
Am coborât două trepte, aproape fără să respir. Punga mi-a alunecat din mână. Am îngenuncheat în zăpadă, mâinile îmi tremurau, de teamă că greșesc, că e altul, că mintea mea îmi joacă feste după atâta dor.
Dar nu. Era el.
Aceeași blăniță roșcată, aceeași pată albă pe piept, aceeași privire leneșă și blândă, dar obosită. Arci mă privea. Nu fugea, nu mieuna isteric. Doar stătea. Ca și cum nici nu plecase. Ca și cum timpul se oprise exact acolo unde îl lăsasem.
— Arci… — am șoptit. Vocea mi s-a frânt. — Arci, ești tu?
A venit spre mine încet, ezitant. Și-a atins fruntea de genunchiul meu. Am izbucnit în lacrimi. Am simțit cum toată tăcerea acelui an se rupe din mine, cum golul din piept se umple, fără cuvinte, fără explicații.
L-am strâns în brațe. Era mai slab. Dar viu. Cald. Real.
Nu știu unde fusese. Nu știu prin ce trecuse. Nu știu cum se întorsese. Dar acum era acolo. Și era al meu din nou.
În seara aceea, Ursulețul a rămas nemișcat în colțul canapelei, privind cu ochii mari și tăcuți cum un motan obosit se urcă în patul lui de altădată. L-a lăsat. Fără ceartă. Fără sunet. Ca și cum știa.
Iar eu… eu am adormit pentru prima dată, fără să simt lipsa cuiva.
Pentru că unii se întorc. Poate nu toți. Poate nu mereu.
Dar unii știu unde le e casa. Și aleg să vină înapoi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.