„Asta e… supă de pui?” întrebă uimit bătrânul domn Mircea Bălan, când simți aroma caldă și îmbietoare.
„Și nu orice supă,” răspunse Ana cu un zâmbet blând. „Din pui crescut în curte, cu legume multe, exact cum o făcea mama mea.”
Milionarul în vârstă de optzeci de ani, poreclit odinioară „Bronzatu”, se așeză încet la masă. De când împlinise șaizeci de ani, nu se schimbase prea mult. Mergea acum cu un baston, iar în casă domnea o liniște apăsătoare, parcă un cimitir tăcut.
Îngrijise peste douăzeci de femei care fuseseră angajate ca asistente. „Mă tem mai mult de femeile isterice decât de moarte!”, spunea mereu, iar apoi izbucnea într-un râs răgușit.
Ana nu venise dintr-o familie bună. După un divorț dureros, ani de doliu și muncă grea la spital, ajunsese aici.
Salariul era bun, dar domnul Bălan găsea mereu motive de nemulțumire: „De ce trântești ușa?”, „Terciul ăsta e rece!”, „De ce îmi răscolești medicamentele?”
Ana își făcea treaba cu răbdare. Gătea, curăța, iar seara se refugia în paginile lui Cehov. Domnul Bălan tăcea.
După două săptămâni, în timp ce îl învelea cu grijă, bătrânul murmura încet: „De mult nu am mai gustat ceva făcut așa…”
„Ce anume?” întrebă Ana, privind-o cu ochi întrebători.
„Grijă. Pe cineva care să gătească o supă adevărată.”
Ana continuă să-i înfășoare picioarele cu mișcări precise, învățate în anii de muncă la spital.
„Mâine fac sarmale,” spuse ea fără să-l privească.
Domnul Bălan oftă cu un zâmbet șiret. „Ai mei erau din Cluj. Știi să faci sarmale ardelenesti? Cu afumătură și mărar?”
Ana zâmbi ușor. „Bunica mea era din Oradea. Cred că rețeta ei seamănă.”
Pentru prima dată de când venise, Ana zări un început de zâmbet pe fața zbârcită a bătrânului.
A doua zi, când aduse sarmalele la masă, el le mirosi adânc, apoi mușcă din ele cu atenție. Mâncă tot din farfurie — o premieră.
Săptămânile următoare aduseră mici schimbări. Domnul Bălan încă făcea observații despre curățenie și zgomote, dar tonul era mai blând. Întreba despre rețete și uneori îi arunca o privire curioasă când Ana citea.
„Cehov? Un pesimist,” comentă într-o seară. „Dar măcar înțelegea oamenii.”
Ana ridică privirea din carte. „Preferi alți autori?”
„Tolstoi,” răspunse prompt bătrânul. „Dar avea o idee naivă despre moarte.”
Ana închise cartea. „Și care e opinia corectă?”
El tăcu atât de mult, încât Ana se gândi că nu va răspunde.
„Că vine,” șopti în cele din urmă. „Și că nu contează ce părere avem despre ea.”
După trei luni, Ana observă că domnul Bălan aștepta cu nerăbdare întâlnirile lor zilnice. În fiecare după-amiază îi arăta câte o fotografie, un obiect găsit în pod, iar ea aducea ceaiul, iar el povestea.
„Asta e soția ta?” întrebă ea, privind fotografia unei femei tinere și frumoase.
„Lia,” răspunse el. „A murit acum treizeci de ani. De cancer.”
„Îmi pare rău,” spuse Ana automat.
„Ai pierdut și tu pe cineva,” continuă bătrânul. Nu era o întrebare.
Ana îl privi uimită. „Soțul și fiul meu. Un accident de mașină, acum cinci ani.”
El dădu din cap încet. Nu spuse nimic, doar întoarse fotografia cu fața în jos.
„Lia nu a putut avea copii. Poate a fost mai bine așa. Pierderea unui copil…”, rosti cu glas stingherit.
Pentru prima dată, Ana se gândi la singurătatea lui. Casa mare, averea și grija obsesivă pentru toate – pentru cine oare?
Într-o noapte, îl găsi privind furtuna care bătea în geam.
„Probleme cu somnul?” întrebă ea, pregătindu-i medicamentele.
„La vârsta mea, somnul e un lux,” răspunse el. Apoi, cu voce aproape inexistentă, adăugă: „Ana, vreau să-ți arăt ceva.”
Îl conduse cu grijă spre biroul din aripa casei, o zonă unde ea nu pătrunsese până atunci. Deschise un sertar și scoase un teanc de hârtii.
„Testamentul meu,” spuse simplu. „Vreau să îl schimb.”
Ana se încruntă, surprinsă. „De ce mie? Ar trebui să vorbești cu avocatul.”
„Pentru că te-am inclus pe tine.”
Ana îngheță. „Nu vreau banii tăi, domnule Bălan.”
El râse hârâit. „Știu asta. De aceea vreau să-ți las averea.”
„Nu înțeleg.”
„Am văzut douăzeci și trei de asistente în această casă. Toate erau interesate doar de ceasul meu de aur, tablourile și mobilierul scump. Tu însă, te uiți la mine. Vezi diferența?”
Ana nu găsi cuvinte.
„Dar nu doar pentru asta te-am adus aici,” continuă el. „Vreau să-ți spun povestea mea. Cum am făcut acești bani.”
În noaptea aceea, domnul Bălan povesti despre tinerețea în comunism, despre afacerile riscante de după 1989, despre decizii grele și compromisuri. Ana ascultă fără să judece.
Când termină, era aproape zori.
„De ce mi-ai spus toate astea?”
„Pentru că banii vin cu povești. Și cineva trebuie să le ducă mai departe. Eu am dus aceste povești destul timp.”
În acea dimineață, ceva se schimbase între ei. Domnul Bălan începu să îi ceară părerea, iar Ana aduse flori proaspete, deschise ferestrele și porni muzică clasică.
Când sărbătoriră un an de când Ana venise în casă, el îi făcu cadou o ediție rară a unei cărți de Cehov.
„Pentru că, la fel ca el, vezi oamenii așa cum sunt – cu tot ce e urât și frumos în ei.”
Ana primi cartea cu un zâmbet cald. „Și tu cum te vezi?”
Bătrânul reflectă un moment. „Un om care a fost singur prea mult timp.”
„Acum nu mai ești singur,” spuse Ana simplu.
Iarna aceea, sănătatea lui începu să se deterioreze rapid. Medicii veneau și plecau, dar diagnosticul era clar: bătrânețea și oboseala trupului.
Într-o noapte friguroasă, Ana citea lângă pat când bătrânul îi luă mâna.
„Ana, când am spus ‘de mult nu am mai avut așa ceva’, mă gândeam la cineva care să mă vadă cu adevărat. Nu averea, puterea sau trecutul. Doar pe mine.”
Ana îi strânse mâna ridată cu blândețe. „Te-am văzut de la început. Un om speriat, singur, care nu știa cum să ceară ajutor.”
El închise ochii. „Dar tu ai rămas.”
„Am rămas.”
Mircea Bălan se stinse în somn săptămâna următoare.
La înmormântare, spre surprinderea tuturor, veniseră mulți: foști parteneri, angajați, politicieni, dar și personalul spitalului local – pentru care, a aflat Ana mai târziu, domnul Bălan donase în taină sume importante în ultimele luni.
Când testamentul fu citit, Ana descoperi că moștenise nu doar casa și o parte din avere, ci și o scrisoare:
„Ana, îți las aceste bunuri nu pentru că ai avut grijă de mine, ci pentru că m-ai învățat să am grijă din nou de ceilalți. Supa de pui a fost doar începutul. Mi-ai reamintit că viața nu este despre acumulare, ci despre dăruire. Folosește ce primești pentru a continua ce am început împreună — să aducem căldură în locuri reci. Cu recunoștință, Mircea.”
Un an mai târziu, vechea casă a lui Mircea Bălan devenise un centru pentru bătrâni singuri și copii fără familie – un loc unde generațiile se întâlneau, unde supa de pui era gătită după rețeta mamei Anei, iar seara se citea cu voce tare Cehov.
În biroul ei, Ana păstra o fotografie cu Mircea de la ultima aniversare – prima oară când îl văzuse zâmbind cu adevărat. Alături, o fotografie cu soțul și fiul ei.
Uneori, când liniștea se așternea peste casă, Ana simțea că niciunul dintre ei nu plecase cu adevărat. Erau acolo, în amintiri și lecții – că nu e niciodată prea târziu pentru căldură, că pierderea nu e sfârșit, și că adevărata bogăție sunt momentele când ești cu adevărat văzut și înțeles.
Pentru asta, Ana era recunoscătoare fără margini.