L-am crescut singură pe Andrei. N-a fost un plan, n-a fost un vis — a fost o realitate în care am fost aruncată, fără avertisment. Tatăl lui? Un bărbat cu vorbe dulci și intenții slabe. Când i-am spus că sunt însărcinată, a tăcut. Apoi a zis: „Nu-s pregătit.” Și a dispărut, cu tot cu promisiuni. Fără urmă, fără explicații. Nici măcar o brăduță în pașaport, cum glumeam uneori amar. Așa am rămas: o tânără cu un bebeluș în brațe și o tăcere grea în suflet.
Noroc cu părinții mei. Mama și tata au fost sprijinul meu în toți anii aceia grei. Tata — muncitor în hală, obosit, dar demn, îmi aducea saci cu cărbune iarna și îmi zidea soba cu mâinile crăpate de muncă. Mama — cu ciorbe calde și inima ei de aur, stătea nopțile cu Andrei când eu cădeam frântă de oboseală, după ore lungi în croitorie. Coseam și acasă, luam de lucru pe tocmeală, doar-doar să pot cumpăra un borcănel cu piure sau o pereche de ghetuțe bune pentru iarnă.
Andrei era un copil cuminte. Zâmbea mult, nu cerea mult, dar eu aș fi mutat munții pentru el. Îmi amintesc când l-am dus prima dată la grădiniță — mi-a strâns mâna cu atâta forță, că m-am întors din drum și am stat cu el în curte până la amiază, doar să-l știu liniștit. Apoi au urmat anii de școală, olimpiade, note bune, iar eu… eram cea mai mândră mamă din lume. Aveam un băiat cum puțini au — respectuos, bun, muncitor.
Când a venit vremea armatei, mi-a fost teamă. Mi-era frică să nu ni se rupă legătura. Dar am mișcat ce s-a putut, am vorbit, am plătit… și l-au repartizat aproape de oraș. Mergeam la el aproape în fiecare weekend, cu mâncare caldă, haine curate și câte o scrisoare de la bunici. Uneori comandantul îi dădea voie acasă. Și atunci se întorcea, băiatul meu. La mine. Acasă.
După armată, a intrat la facultate. L-am sprijinit cum am putut — îi trimiteam pachete, bani de buzunar, chiar dacă asta însemna să port aceeași geacă trei ierni la rând. Apoi… a apărut Ioana.
Mi-a prezentat-o într-o zi, cu zâmbetul lui cald, emoționat ca un copil care aduce acasă o medalie. Ea era frumoasă, nu zic nu. Înalta, aranjată, sigură pe ea. Dar avea un fel al ei… rece. Nu m-a privit niciodată în ochi cu adevărat. Mi-a întins mâna scurt, politicos, și atât. Am simțit din prima clipă că pentru ea eu sunt o problemă, nu o mamă. O prezență pe care trebuie s-o „gestioneze”, nu s-o îmbrățișeze.
Înainte de nuntă, am luat cea mai grea decizie — le-am dat apartamentul meu. Bloc vechi, două camere, dar era casa noastră. Cu pereți care au văzut primii pași ai lui Andrei, cu colțuri pline de râsete și amintiri. Mi-am împachetat viața în câteva cutii și m-am mutat la mama. Andrei mi-a zis: „Mamă, așa e mai bine pentru noi.” Am crezut. Am sperat că mă vor primi mai aproape, că voi face parte din viața lor. Dar ușa s-a închis.
După nuntă, Ioana a început „renovarea”. A aruncat tot — mobilier, tablouri, perdele, chiar și mocheta pe care Andrei învățase să meargă. Au schimbat tapetul, lustra, tot. Parcă n-aș fi existat vreodată în acel spațiu. Am tăcut. Mi-am spus: sunt tineri, au alte gusturi. Dar fiecare obiect aruncat era și o bucată din mine.
Apoi s-a născut Mădălina. Când am aflat, am plâns de bucurie. Primul meu nepot. M-am dus cu sacoșele pline — body-uri, păturici, fundițe, chiar și un inel mic din aur, de familie. Ioana m-a întâmpinat cu un zâmbet fals și rece. „Mulțumim, dar avem tot ce ne trebuie.” M-a lăsat să intru, dar s-a uitat la ceas. O oră, atât aveam. Apoi a urmat regula: vizită o dată pe săptămână. Apoi o dată la două. Apoi…
— Aveți pisici acasă. Nu mai veniți. Mădălina ar putea face alergie.
Știam că e o scuză. Pisicile sunt bătrâne, blânde, n-au ieșit niciodată afară. Spălam hainele, le parfumam, mă uitam de două ori în oglindă înainte să plec. Dar nu — nu era vorba de pisici. Era vorba că nu mă voia. Și Andrei… tăcea.
De atunci, îl văd pe ascuns. Vine când poate. Stă puțin. E neliniștit. Se uită des la ceas, parcă mereu cu un pas în urmă, cu frica în gât.
— Mamă, stau puțin… Să nu se supere Ioana. Alăptează. Dacă se enervează, poate să i se oprească laptele…
Scuză. Știu. Nu mai alăptează demult. Dar minciuna a rămas, ca o barieră între noi.
Și atunci încep să-mi pun întrebări. Unde am greșit? Am fost prea bună? Prea prezentă? Prea dăruitoare? Sau poate n-am știut să-l învăț că o mamă nu e ceva ce pui într-o cutie, în pod, când începi viața de adult?
Nu cer nimic. Nu vreau daruri, nu vreau mulțumiri. Aș fi vrut doar o ușă deschisă. Un loc la masă, de sărbători. O poză cu nepoata, fără să o cer. O vizită fără ceasul care ticăie a vină.
Dar mă consolez cu amintiri. Cu nopțile în care îi țineam fruntea când avea febră. Cu prima zi de școală, cu serbările, cu scrisorile din armată. Cu vocea lui de copil: „Te iubesc, mamă.”
Acum îmi rămâne doar liniștea casei și o inimă grea.
Pentru că cel mai greu nu e să fii uitat.
Cel mai greu e să știi că ți-ai dat toată dragostea… și tot ce ai primit e o vizită pe fugă și o minciună spusă din frică.