Maternitatea mă lăsase epuizată, și părea că soțul meu înțelegea asta. În fiecare seară își plimba copilul nostru pentru a-mi permite să mă relaxez, și părea un gest dulce. Aveam încredere în el. Dar într-o seară a uitat telefonul, așa că am urmat traseul lui obișnuit pentru a i-l duce… doar pentru a-mi da seama că nu era deloc cel obișnuit.
Am născut fiul nostru, Călin, acum șase luni. Trecerea la maternitate m-a lovit ca un tren în viteză — frumoasă și brutală în egală măsură. Nopțile nedormite, îngrijorarea constantă și dragostea copleșitoare mă dureau în piept. În tot acest timp, soțul meu Nicu părea punctul meu de sprijin…
“Pari epuizată,” a spus într-o seară, întorcându-se de la serviciu. Avea cravata desfăcută și mânecile cămășii suflecate. M-a sărutat pe frunte în timp ce încercam să-l liniștesc pe Călin, care plângea în brațele mele.
“Atât de evident, nu?” Am încercat să râd, dar a ieșit mai mult ca un oftat.
“Hai, lasă-mă să-l țin eu.” Nicu l-a luat pe Călin, care s-a liniștit imediat la pieptul tatălui său. “Știi, mă gândeam. Nu ai niciodată un moment pentru tine. Ce-ar fi să-l plimb eu în fiecare seară? Așa ai avea puțin timp doar pentru tine.”
Am clipit, surprinsă. “Chiar ai face asta?”
“Sigur.” Zâmbetul lui părea sincer. “Meriți asta. Și apoi, îmi lipsește să petrec timp cu cel mic în timpul zilei.”
În acea seară, mi-am făcut o baie caldă pentru prima dată după luni de zile, ascultând liniștea casei, recunoscătoare pentru acel soț atent.
“Cum a fost plimbarea?” am întrebat când s-au întors, cu Călin dormind liniștit în cărucior.
Ochii lui Nicu s-au luminat. “Excelent. Chiar excelent. Am putea face din asta un obicei al nostru.”
“Mi-ar plăcea,” am spus, simțind o căldură răspândindu-se în pieptul meu.
Și așa a început. În fiecare seară la 18:30, Nicu îl scotea pe Călin cu căruciorul. Un moment tată-fiu, și puțină liniște pentru mine.
Timp de săptămâni, acea rutină a continuat. Îi priveam de la fereastră în timp ce dispăreau pe stradă, Nicu împingând căruciorul cu o mână și telefonul în cealaltă.
Se întorcea întotdeauna acasă revigorat și energic. Prea energic, de fapt.
“Chiar îți plac aceste plimbări, nu-i așa?” am întrebat într-o seară în timp ce îl punea pe Călin adormit în pătuț.
“Cea mai bună parte a zilei mele,” a răspuns, evitându-mi privirea.
Atunci a început să crească un sentiment neliniștitor în mine. Nu era neapărat suspiciune, ci mai degrabă o curiozitate ciudată. De ce părea întotdeauna atât de fericit când se întorcea? De ce evita să îmi spună detalii despre plimbările lor?
Într-o seară, când Nicu se pregătea să iasă cu Călin, și-a controlat buzunarele.
„Mi-am uitat telefonul în dormitor,” a spus. „Poți să-l aduci?”
Am găsit telefonul pe noptieră, dar înainte de a i-l da, am ezitat. Am avut un impuls nebunesc de a-l întreba dacă pot să merg cu ei, dar m-am oprit. Dacă era ceva ce nu voia să știu, nu mi-ar fi spus oricum.
„Poftim,” i-am întins telefonul, zâmbind. „Distracție plăcută, băieți.”
După ce au plecat, m-am așezat pe canapea cu o carte, dar nu mă puteam concentra. Mintea îmi revenea mereu la acele plimbări misterioase. În cele din urmă, am pus cartea jos și am luat o decizie impulsivă.
M-am îmbrăcat rapid, mi-am luat geanta și am ieșit pe ușă. Aveam o idee aproximativă despre traseul lor obișnuit – în jos pe strada noastră, apoi spre parc. Dar când am ajuns la colțul parcului, nu i-am văzut nicăieri.
Am mers mai departe, verificând aleile laterale și zonele de joacă. Nimic. Începusem să mă simt ridicolă, alergând prin parc ca un detectiv amator, când mi-a venit o altă idee. Cafeneaua de lângă parc – o dată Nicu menționase ceva despre un loc unde Călin se liniștea.
M-am îndreptat într-acolo, încetinind când m-am apropiat. Prin fereastră, am văzut o scenă care m-a făcut să încremenesc.
Nicu stătea la o masă, cu căruciorul lângă el, iar peste masă stătea o tânără femeie frumoasă. Râdeau împreună, iar ea se apleca ocazional să se joace cu Călin. Conversația lor părea intimă, confortabilă.
Am simțit cum îmi tremură picioarele. Respirația mi s-a accelerat. Toate scenariile groaznice mi-au trecut prin minte – mă înșela? Folosea propriul nostru copil ca acoperire pentru a se întâlni cu altcineva?
Am vrut să intru înăuntru, să-i confrunt, dar ceva m-a oprit. În loc de asta, am rămas acolo, privind, încercând să înțeleg ce vedeam. Au vorbit timp de aproximativ o jumătate de oră, apoi Nicu a plătit și s-a ridicat să plece.
M-am retras rapid, ascunzându-mă după un colț. I-am văzut ieșind, femeia mergând alături de el pentru câțiva pași, apoi despărțindu-se cu un zâmbet și un mic val al mâinii.
Am alergat acasă, ajungând cu câteva minute înainte de ei. Am încercat să par normală când au intrat pe ușă, dar inima îmi bătea atât de tare încât eram sigură că Nicu o putea auzi.
„Cum a fost plimbarea?” am întrebat, vocea mea sunând străină chiar și pentru mine.
„Bună, ca de obicei,” a răspuns el, ridicând din umeri. „Călin a adormit după aproximativ 20 de minute.”
O minciună directă. Călin fusese treaz în cafenea, jucându-se cu acea femeie.
Am așteptat până când Nicu l-a pus pe Călin în pat și am venit în dormitor, unde se schimba.
„Cine e ea?” am întrebat direct.
Fața lui Nicu a pierdut toată culoarea. „Despre ce vorbești?”
„Am uitat să-ți spun că telefonul tău a rămas acasă,” am mințit. „Așa că am venit să ți-l aduc. Te-am văzut la cafeneaua de lângă parc, cu o femeie.”
Nicu s-a așezat pe marginea patului, părând subit foarte obosit.
„O cheamă Ana,” a spus el încet. „E instructor de yoga pentru mame și bebeluși.”
Am clătinat din cap, confuză. „Ce?”
Nicu a oftat adânc. „Voiam să-ți fac o surpriză. Ana organizează sesiuni de yoga pentru mame post-partum și copiii lor. Mi-am dat seama cât de mult te-ar ajuta – știu că îți lipsește exercițiul fizic și socializarea cu alte mame.”
A deschis telefonul și mi-a arătat o pagină web deschisă în browser-ul său. „Mama și Bebelușul: Sesiuni de Yoga Post-Partum”. Fotografia Anei era acolo, zâmbind profesional.
„Am întâlnit-o întâmplător în parc acum câteva săptămâni când plimbam prima dată pe Călin,” a continuat Nicu. „Mi-a dat cartea ei de vizită și mi-a povestit despre clasele ei. M-am gândit că ar fi un cadou perfect pentru tine – am plătit deja pentru un abonament de șase săptămâni.”
„Dar de ce te-ai întâlnit cu ea în secret?”
„Pentru că voiam să fie o surpriză. Azi am discutat ultimele detalii. Clasa începe săptămâna viitoare, și voiam să-ți ofer voucherul de ziua ta.”
M-am simțit incredibil de stupid. Suspiciunile mele, goana mea prin parc – totul fusese pentru nimic. Mai mult, mi-am dat seama cât de dulce fusese gestul lui.
„Nicu, îmi pare atât de rău că te-am suspectat…”
El a luat mâinile mele într-ale lui. „Privirea de pe fața ta când ai intrat – știam exact ce gândeai. Îmi pare rău că te-am făcut să te simți așa. Ar fi trebuit să-ți spun pur și simplu.”
„Nu, ai vrut să fie o surpriză frumoasă.”
Nicu m-a tras lângă el. „Te iubesc. Și pe Călin. Niciodată nu v-aș face rău.”
În săptămâna următoare, am mers la prima mea clasă de yoga cu Ana. Era exact ceea ce aveam nevoie – exerciții blânde, sfaturi pentru postură și dureri de spate, și cel mai important, conversații cu alte mame care treceau prin aceleași provocări ca mine.
Când m-am întors acasă, Nicu mă aștepta cu Călin în brațe și un zâmbet timid pe față.
„Cum a fost?”
„Perfect,” am răspuns, sărutându-l. „Absolut perfect.”
Plimbările de seară au continuat, dar acum eram și eu parte din ele. Uneori, Nicu lua pe Călin singur, dându-mi în continuare acel timp prețios pentru mine. Alte ori, mergeam toți trei împreună, savurând aerul proaspăt și povestindu-ne despre zilele noastre.
Acea suspiciune fugară m-a învățat ceva important despre căsnicia noastră – cât de ușor pot fi interpretate greșit acțiunile când comunicarea lipsește, și cât de importante sunt încrederea și sinceritatea, chiar și când vrei să faci o surpriză plăcută.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.