Alexandru se considerase întotdeauna un om norocos. Avea o carieră de succes, costume scumpe, cine în restaurante cu panoramă asupra orașului — acestea făceau parte din viața lui de zi cu zi. Și mai avea și o soție: Ramona, o simplă fată de la țară, pe care o adusese la oraș, ca un prinț din poveste care își alege aleasa.
Pe măsură ce timpul trecea, Alexandru devenea tot mai iritat. Obiceiurile modeste ale Ramonei, stângăcia ei în “societatea bună”, atracția pentru hainele vechi — toate acestea începeau să-l scoată din minți.
Ramona se obișnuise deja cu insultele. Din ziua în care Alexandru o adusese la oraș, se simțise străină în lumea lui. Dar mai ales din cauza Ilenei Popescu, soacra ei — o femeie cu privire rece și limbă ascuțită.
— Tu nu înțelegi nimic!
Fiecare cină era o încercare pentru Ramona.
— Iar e prea sărată supa! — se strâmba Ilena, împingând farfuria deoparte. — La ce să te aștepți de la o fată de la țară? Știe doar să scoată cartofi din pământ!
— Mamă, chiar am încercat… — șoptea Ramona încet.
— Ai încercat?! — îi arunca soacra cu ironie. — Ai fi mai potrivită într-un grajd de vaci decât aici!
Alexandru doar râdea:
— Ce poți face? E de la țară…
Ramona tăcea.
— Aduci rușine familiei noastre!
Când Alexandru avea musafiri, îi cerea Ramonei să nu apară:
— Ar fi stânjenitor în fața colegilor mei. Mai bine rămâi în dormitor, dacă nu știi să te comporți.
Odată, Ramona a îndrăznit totuși să poarte o rochie simplă albastră la petrecerea companiei soțului ei.
— Arăți de parcă ai fi scăpat din sicriul bunicii într-o tornadă! — șuiera Ilena. — O să creadă că suntem cerșetori!
Alexandru râdea stânjenit:
— Scuzați, soția mea… știți, e de la țară.
Musafirii zâmbeau forțat, iar Ramona simțea că pământul îi fuge de sub picioare.
— Nici măcar nu ești în stare să duci o sarcină!
Când Ramona a pierdut sarcina în luna a treia, Ilena nu și-a ascuns disprețul:
— Normal, femeile ignorante ca tine nu sunt capabile să păstreze un copil. Alexandru ar fi trebuit să-și găsească o femeie ca lumea, nu pe tine…
Alexandru nu i-a luat apărarea. Doar a făcut un gest iritat:
— Nu te mai văita! O să facem altul.
— Nu valorezi nimic.
Ramona se obișnuise ca opinia ei să nu conteze.
— Cumpărăm mașina asta, — declara Alexandru fără să o întrebe.
— Ne mutăm în cartierul acesta, — decidea Ilena.
— Porți ce aleg eu, — spunea Alexandru.
Într-o zi, Ramona a încercat timid să sugereze ceva:
— Poate m-aș putea înscrie la un curs? Aș vrea să învăț…
— Tu?! — a răspuns soacra imediat. — Ai face mai bine să înveți să mulgi vaca, nu să mergi la școală!
Alexandru doar își rotea degetul arătător la tâmplă:
— Te miști ca o broască țestoasă! — țipa într-o dimineață, când Ramona se pregătea puțin mai încet. — Ajunge cu prostia asta de la țară!
Ramona tocmai își ștergea mâinile de șorț când a sunat soneria. La ușă stătea un bărbat necunoscut, în costum elegant, cu o servietă de piele în mână.
— Doamna Ramona Stancu? Numele meu este Dumitru Ionescu, sunt avocat. Vă caut de mai bine de un an.
Ramona a încrețit fruntea, confuză:
— Pe mine?… Dar de ce?…
— Sunt reprezentantul juridic al tatălui dumneavoastră, Constantin Stancu, — a continuat avocatul cu o voce calmă. — Regret să vă informez că a decedat acum un an și jumătate.
Ramona a simțit cum i se înmoaie genunchii. Nu-și mai văzuse tatăl de șapte ani, de când plecase cu Alexandru la oraș. Relația cu părinții ei se răcise treptat, mai ales din cauza insistențelor lui Alexandru și ale soacrei, care considerau că „legăturile cu satul” o vor împiedica să se integreze în societatea urbană.
— Poftiți, intrați, — a reușit ea să rostească, conducându-l pe avocat în bucătărie, singurul loc din casă unde se simțea cu adevărat confortabil.
După ce i-a oferit o ceașcă de ceai, Ramona s-a așezat în fața lui, încă nevenindu-i să creadă.
— Tatăl dumneavoastră a făcut un testament în care v-a numit unica moștenitoare, — a explicat Dumitru, scoțând din servietă un teanc de documente. — Este vorba despre proprietățile sale din sat, dar și despre… investițiile sale.
— Investiții? — a întrebat Ramona confuză. Tatăl ei fusese întotdeauna un simplu fermier în ochii ei.
Dumitru a zâmbit ușor.
— Doamna Stancu, tatăl dumneavoastră a fost unul dintre primii investitori în terenurile din jurul satului dumneavoastră natal. Acum zece ani, când s-a anunțat construcția autostrăzii care urma să treacă pe acolo, el a cumpărat hectare întregi. Apoi a investit în acțiuni la bursă, cu ajutorul meu. Valoarea totală a moștenirii este de aproximativ trei milioane de euro.
Ramona a rămas fără cuvinte. Tatăl ei, pe care Alexandru și soacra îl numeau mereu „bătrânul țăran ignorant”, fusese de fapt un om de afaceri perspicace.
— De ce… de ce nu mi-a spus niciodată?
— A încercat, — a răspuns avocatul, scoțând un plic din servietă. — Vă rog să citiți această scrisoare. A lăsat-o pentru dumneavoastră.
Cu mâinile tremurânde, Ramona a deschis plicul și a început să citească scrisul familiar al tatălui ei:
„Draga mea fiică,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt printre cei vii. Te rog să mă ierți că nu ți-am spus niciodată despre afacerile mele. Am vrut să te protejez, să te lăs să-ți găsești propriul drum în viață, fără ca banii să influențeze deciziile tale sau ale celor din jurul tău.
Am văzut cum te tratează soțul tău și mama lui. Am încercat de multe ori să te contactez, dar ei au blocat toate încercările mele. Ultima dată când am venit la apartamentul vostru, soacra ta mi-a spus că nu ești acasă, deși te-am văzut la fereastră.
Acum, draga mea fiică, ai libertatea de a-ți decide singură viitorul. Banii aceștia îți aparțin doar ție — nu soțului tău, nu familiei lui. Este dreptul tău legal.
Te-am iubit mereu și am fost mândru de tine, chiar și atunci când nu am putut să-ți spun asta.
Cu drag, Tatăl tău”
Lacrimi curgeau pe obrajii Ramonei când a terminat de citit. Toate acele ani de umilință, toate acele cuvinte jignitoare…
— Este totul legal? — a întrebat ea în cele din urmă, ridicându-și privirea spre avocat.
— Absolut. Avem toată documentația necesară. Moștenirea este doar a dumneavoastră, nu a soțului dumneavoastră. Conform legii, fiind moștenire, nu intră în comunitatea de bunuri a căsniciei.
Exact în acel moment, ușa apartamentului s-a deschis brusc și Alexandru a intrat, urmat îndeaproape de mama sa.
— Ce se întâmplă aici? Cine este acest om? — a întrebat el, uitându-se suspicios la avocat.
Ramona s-a ridicat lent, simțind pentru prima dată în șapte ani de căsnicie o forță nouă în interior. A șters ultimele lacrimi și a privit direct în ochii soțului ei.
— Este avocatul tatălui meu. Se pare că „țăranca” ta tocmai a moștenit trei milioane de euro.
Fața lui Alexandru s-a transformat dintr-odată. Ochii i s-au mărit, iar expresia de dispreț a fost înlocuită imediat de un zâmbet forțat.
— Draga mea, ce veste minunată! Trebuie să sărbătorim!
Ilena, care până atunci rămăsese încremenită în prag, s-a apropiat repede, încercând să o îmbrățișeze pe Ramona.
— Scumpa mea noră, ce binecuvântare pentru familia noastră!
Ramona a făcut un pas înapoi, evitând îmbrățișarea.
— Nu pentru familia „noastră”, — a spus ea calm. — Ci pentru mine. Domnule Ionescu, aș dori să discutăm despre pașii următori. Și aș vrea să programăm o întâlnire cu un avocat specializat în divorțuri.
În acea seară, pentru prima dată după șapte ani, Ramona a dormit într-un hotel de lux, singură și liberă. A doua zi, și-a cumpărat prima rochie elegantă aleasă după propriul gust, și a început să caute un apartament doar al ei. Peste o lună, a înscris-o la școala de afaceri pe care și-o dorise mereu, iar peste un an a deschis o fundație care ajuta fetele din mediul rural să-și găsească drumul în viață fără să-și piardă demnitatea.
Iar fostul soț și fosta soacră? Ramona a auzit că încă o mai caută, trimițându-i scuze elaborate și invitații la reconciliere. Dar ea era prea ocupată învățând să zboare cu propriile aripi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.