— Elena, ai uitat iar să pui zahăr în ceai? — vocea lui Victor suna prea calm, teatral de calm, și știam deja: urmează să înceapă. În sufragerie, conversațiile au încetat imediat. Mama lui a întors privirea, sora s-a afundat în telefon, iar tatăl lui a început să studieze cu mare interes modelul feței de masă.
Cândva, cinele de duminică în familie erau o bucurie. Acum erau o tortură săptămânală.
— Iartă-mă, imediat aduc, — am spus ridicându-mă, cu mâinile tremurând. Ceașca de porțelan din mâinile lui — un cadou de nuntă de la mătușa — părea la fel de fragilă ca și relația noastră din ultimii trei ani. Margine aurită, o fisură abia vizibilă la bază. Bea doar din acea ceașcă, spunând că celelalte sunt „nedemne”.
— Nu, nu, stai jos, — a zâmbit tuturor cu zâmbetul lui de vitrină, acela care mă făcea să mă chircesc înăuntru. — Mai bine spune-ne, de ce crezi că e acceptabil să servești ceai fără zahăr? E ceva elementar, nu? Orice femeie ar trebui să știe asta. Așa e, mamă?
Mama lui, Nina Petrescu, a mormăit ceva fără sens, fără să ridice ochii din ceașca ei. O femeie micuță, cu o privire speriată, care îmi amintea de o pasăre gata să zboare la primul pericol.
Sora lui Victor, Irina, mi-a aruncat o privire plină de compasiune, dar a ascuns-o imediat când fratele ei s-a întors spre ea. Tatăl lor, domnul Șerban, bătea încet cu degetele în masă — un tic care apărea mereu când fiul începea „lecțiile”.
— Victor, hai să vorbim mai târziu, — am spus încet, simțind cum obrajii și gâtul îmi ard de rușine.
— Dar ce e? — a spus el teatral, ridicând brațele și lovind din greșeală o vază cu biscuiți. Aceasta s-a clătinat, dar a rămas în picioare. — Doar întreb. Suntem o familie, nu? Fără secrete. Elena e doar… cum să spun… neatentă la detalii. Așa e, dragă?
Am înghițit nodul din gât și am mers tăcută în bucătărie. Din spate se auzea râsul lui și comentariul: „Ca de obicei – fuge în loc să răspundă.” Apoi, mai încet, dar suficient de tare cât să aud: „Parcă e o școlăriță.”
În bucătărie m-am sprijinit de blat, respirând adânc, încercând să mă liniștesc. Ploaia cădea de dimineață, iar acum bătea în geam ca o melodie ritmică. Pe perete, ceasul ticăia nemilos, numărând secundele umilinței mele. Lângă zaharniță zăcea un telefon — probabil al Irinei. Ecranul pâlpâia cu un mesaj nou.
Am privit mecanic și am încremenit.
Mesajul era de la soacra mea:
„Irina, vorbește cu fratele tău. Iar începe în fața tuturor. Mi-e teamă pentru Elena. E prea mult.”
Ceva din mine s-a rupt. Ceva care până acum părea neplăcut, dar suportabil, a devenit clar. Toți știau. Au văzut mereu. Și au tăcut. La fel ca mine.
Amintirile m-au izbit: buchetul de margarete de la nunta noastră, în locul trandafirilor tradiționali, șoapta lui „ești cea mai frumoasă mireasă”. Apoi anii de batjocură: întâi doar remarci răutăcioase între patru pereți, apoi în fața prietenilor, și în final — în fața familiei.
Își bătea joc de pasiunile mele, ironiza încercările mele de a-mi găsi un nou loc de muncă după restructurare, iar când am aflat că nu vom putea avea copii, a început să glumească pe tema „defectului” meu în fața musafirilor.
„Se pare că natura știe mai bine — încă nu e pregătită Elena să devină mamă”, spunea el cu un râs fals, iar eu zâmbeam doar ca să nu izbucnesc în plâns.
Priveam zaharnița — veche, de familie, cu flori albastre și margine aurie. Aceeași pe care el mi-a interzis să o ating după ce am încercat să repar o crăpătură. Degetele mi s-au încleștat pe porțelan. Camera s-a învârtit. Pentru o clipă am văzut cum o arunc în perete și se sparge în sute de cioburi tăioase.
Dar în loc de asta, am așezat-o cu grijă pe tavă și am ieșit din bucătărie cu spatele drept.
Când am intrat în sufragerie, discuția se schimbase. Victor, trântit pe canapea ca un rege pe tron, povestea cu entuziasm despre promovarea lui:
— …și vă dați seama, directorul spune: „Domnule Victor, exact oameni ca dumneavoastră ne trebuie — responsabili, atenți la detalii.” Nu ca unii… — a dat din cap spre mine, fără să mă privească, dar știind că am intrat. — Ea nici măcar nu știe să pună zahăr în ceai fără memento.
Soacra și-a potrivit nervos ochelarii, socrul a tușit scurt. Irina privea pe fereastră, unde ploaia transforma curtea într-o mare de bălți.
Am pus zaharnița pe masă. Sunetul porțelanului de sticlă a fost ascuțit, aproape provocator. Toți s-au uitat la mine.
— Ceva nu e în regulă, dragă? — a întrebat Victor cu zâmbetul lui fals, acela pe care l-am văzut de mii de ori.
Un calm straniu m-a cuprins. De parcă în mine s-ar fi activat un întrerupător — de la „răbdare” la „acțiune”.
— Totul e perfect, — am răspuns, netezind șervețelul pe genunchi. — Continuă, e foarte interesant.
S-a încruntat. Se aștepta la reacția obișnuită: zâmbet vinovat sau lacrimi. Dar eu doar îl priveam. Pentru prima dată, l-am văzut așa cum era — un om care se simțea puternic doar când îi făcea pe ceilalți să se simtă mici.
Ploaia lovea din ce în ce mai tare în geam, parcă aplaudând furtuna din mine.
— Am depus actele de divorț, — am spus. Nu tare, dar suficient de clar. În liniștea care a urmat, cuvintele mele au căzut ca o bombă.
Lingurița a căzut din mâna Irinei și s-a izbit de farfurioară.
Victor a rămas nemișcat, cu o expresie blocată pe față.
— Tu… ce ai zis?…
— Tu… ce ai zis?… — a întrebat Victor, aproape șoptit, dar în vocea lui răzbătea o panică nouă, necunoscută.
M-am ridicat calm de pe scaun, mi-am aranjat bluza și l-am privit în ochi. Pentru prima oară fără frică. Fără vină. Fără rușine.
— Ai auzit bine, Victor. Am depus actele. Săptămâna viitoare avem prima înfățișare.
— Asta e ridicol, — s-a ridicat și el, întinzând mâna de parcă ar fi vrut să mă oprească. — Ai luat-o razna? Din cauza unui ceai?!
— Nu, — am spus. — Din cauza a trei ani de dispreț, de umilințe și tăceri forțate. Din cauza serilor în care am plâns singură în baie, a glumelor tale „inteligente” despre femeia care ți-a fost loială chiar și când ai transformat-o într-o umbră. Din cauza faptului că ai uitat cum e să iubești și să respecți. Și eu am uitat… până azi.
În cameră era tăcere. Doar ceasul mai ticăia pe perete, iar ploaia continua să bată ritmic în geam. O ploaie curățitoare.
Mama lui își freca mâinile tremurânde, Irina plângea în tăcere, tatăl lui își scoase ochelarii și privi în podea.
Victor rămăsese nemișcat, ca o statuie fisurată.
— Nu poți să-mi faci asta. Eu sunt cel care te-a salvat, te-am scos din anonimat, — mai încercă el, dar vocea lui suna gol, fals.
— Nu, Victor. Eu m-am salvat pe mine în ziua în care am încetat să-ți mai cred minciunile. Adevărul e că n-ai fost niciodată salvatorul meu. Doar că eu n-am vrut să văd.
Mi-am luat geanta. Nimeni nu mi-a spus nimic. Poate pentru că toți știau că era inevitabil. Poate pentru că toți, în felul lor, mă așteptau să mă trezesc.
Când am deschis ușa, am aruncat o ultimă privire peste umăr.
— Și apropo… data viitoare, pune-ți singur zahărul.
Am ieșit afară. Ploua torențial, dar nu mi-a păsat. Ploaia mă spăla, mă curăța, mă elibera.
Pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir.