De ziua lui, colegii de la muncă i-au făcut lui Ilie un cadou neașteptat: un cățeluș — un pui de ciobănesc german. Ilie nu se aștepta să aibă vreodată un animal de companie, deși locuia cu soția și copiii într-o casă mare, la marginea satului. Nu avuseseră niciodată câine.
— Uite un prieten! Deși e mic acum, o să crească repede. Îl cheamă Fulger, — a spus Gheorghe, tractoristul satului. — Dacă vrei, poți să-i schimbi numele, dar o să aibă voce puternică, ca tatăl lui, Max, care e la mine-n mahala.
Cățelul a crescut parcă nu cu zilele, ci cu orele. S-a transformat într-un câine mare, frumos și extrem de deștept. Îi dădea laba oricui, imediat ce auzea: „Dă laba, Fulger!”
Nici nu a fost nevoie să-l lege, pentru că asculta perfect comenzile. Ana, soția lui Ilie, mergea cu el până și la magazinul sătesc și mereu spunea: „La picior, Fulger!” — iar el mergea cuminte, fără să se abată nici măcar un centimetru de lângă ea.
În sat, toată lumea îl cunoștea și îl îndrăgea pe Fulger. Toată lumea, cu o singură excepție: vecina lor de peste drum — Zina, cunoscută printre săteni drept „Zina-gălăgioasa”, pentru că vorbea repede și împrăștia zvonuri ca o adevărată coțofană.
Ea era iritată de cât de multă atenție primea Fulger din partea tuturor.
— Câinele ăla era cât pe ce s-o muște pe fiică-mea, Vera! Dacă nu-l legați, o să se întâmple ceva rău! — răcnea Zina pe uliță.
— Niciodată, Zina, — i-a răspuns Ana. — Fulger e blând și ascultător. N-ar ataca niciodată un copil!
Ana și Ilie aveau doi băieți — Ursu și Petrică, unul de cinci ani, celălalt de patru. Fulger era cel mai bun prieten al lor. Nu umbla niciodată singur pe uliță, mereu era ori cu Ilie, ori cu Ana.
Dar Zina nu putea fi convinsă. Deja începuse să răspândească povești peste tot prin sat.
— Ilie, mi-e milă de Fulger să-l legăm, dar Zina nu o să se oprească, — spuse Ana, oftând.
— Hai, Fulger, stai puțin legat… ce să facem dacă avem așa vecini, — îi șopti Ilie câinelui. Fulger și-a lăsat capul în jos, s-a dus singur în cușcă și nu a ieșit de acolo două zile. Supărat, nu atinsese nici mâncarea.
Ursu și Petrică au încercat să-l convingă să iasă, Ilie la fel, iar Ana… Ana chiar a plâns.
— Din cauza unei femei răutăcioase și guralive o să ne pierdem câinele…
Dar n-au avut ce face — Fulger a rămas legat, până ce, în timp, parcă s-a mai obișnuit.
Într-o zi, Ana ieșise din casă și văzuse ambalaje desfăcute pe jos. A strigat spre curte:
— Hei, năzdrăvanilor! Iar ați ieșit fără să cereți voie? Clar, au fugit la râu…
A întrebat-o pe vecina lor, Tania, dacă i-a văzut:
— Tania, i-ai văzut pe ursuleții mei?
— Da, au fugit cu alți copii spre râu, — i-a răspuns fata.
Ana s-a înspăimântat. Nu le permitea niciodată copiilor să meargă singuri la apă — râul avea apă rece și curentul era puternic.
Fulger începuse să latre din ce în ce mai tare. Ana a desfăcut carabiniera de la lanț, și câinele a sărit ca fulgerul spre râu.
Fugind după el, Ana i-a văzut pe băieți pe mal — se împiedicau, gesticulau, strigau. Iar Fulger…
…Iar Fulger a sărit direct în apă, fără să stea pe gânduri.
Ana a înlemnit pe loc, dar nu a pierdut nicio secundă — a coborât pe mal și a strigat din toți plămânii:
— Fulger, ai grijă la băieți! Adu-i la mal!
Râul era rece, cu valuri repezi, iar micuțul Petrică alunecase de pe o piatră și fusese luat de curent. Ursu se ținea de un trunchi de copac, dar abia se mai ținea la suprafață.
Fulger a înotat cu putere, lătrând tare, ca să-i îndrume. A ajuns primul la Petrică, care deja plângea speriat. L-a apucat ușor de haină și, cu mult efort, l-a tras spre mal, unde Ana îl aștepta cu mâinile tremurânde. Imediat după, s-a întors înapoi, spre Ursu.
Câinele a împins cu botul trunchiul spre mal, în timp ce băiatul se agăța cu disperare. În câteva clipe, Ursu era și el în siguranță, ud până la piele, dar teafăr.
Ana i-a strâns pe amândoi în brațe și a început să plângă — de frică, de ușurare și de recunoștință. Fulger se așezase lângă ei, epuizat, dar cu ochii liniștiți.
— Eroul meu… — a șoptit Ana și i-a mângâiat capul ud.
În aceeași seară, vestea s-a răspândit în tot satul. Toți au aflat cum câinele „care trebuia să fie legat” a salvat doi copii de la înec. Până și Zina tăcea, rușinată, evitând privirile vecinilor.
A doua zi, primarul satului a venit personal la familia lui Ilie și le-a înmânat o diplomă cu inscripția:
„Pentru curaj, loialitate și iubire necondiționată — câinelui Fulger, prietenul nostru cu patru lăbuțe.”
Fulger n-a mai fost niciodată legat.
A umblat liber pe ulițele satului, cu demnitate în pas și bucurie în coadă. Copiii îl îmbrățișau, bătrânii îi dădeau biscuiți, iar în fiecare duminică, Ana îi spunea:
— Cine e cel mai bun câine din lume?
Și Fulger doar dădea din coadă, în timp ce o privea cu ochii lui blânzi.