Într-o dimineață mohorâtă de toamnă, satul Valea Florilor se trezi învăluit într-o ceață groasă ca laptele. Liniștea era spartă doar de lătratul lui Azor, câinele lui nea Marin, un ciobănesc bătrân, cu ochi blânzi și părul alb ca spuma laptelui. Cu toate că își trăia bătrânețile în tihnă, Azor avea încă suflet de paznic.
În ziua aceea, o întâmplare neobișnuită avea să schimbe ceva în inima satului.
— Azor, lasă pasărea, măi, că n-are ce-ți face! strigă Andreea, nepoata lui nea Marin, văzând cum câinele fugărea o cioară prin curte.
Pasărea zbura speriată, cu aripa dreaptă ușor lăsată, semn că fusese rănită. Azor o prinsese și o trăsese în cușca lui, iar toți cei care văzuseră scena au crezut că pentru biata cioară era sfârșitul.
— Lăsați-l, dragii mei, e-n firea câinilor, zise nea Marin, ridicând din umeri, în timp ce își potrivea căciula pe cap.
Dar când Andreea s-a apropiat cu inima strânsă și a privit în cușcă, a înghețat pe loc. Înăuntru, Azor nu mușcase cioara, nu o vătăma, nu lătra la ea. Din contră — o lingea ușor pe aripa rănită și se culcase lângă ea, făcând un scut cu trupul lui. Cioara stătea lipită de blana lui, cu ochii închiși, parcă simțindu-se în siguranță.
— Doamne… murmura fata, cu ochii înlăcrimați. N-am mai văzut așa ceva în viața mea!
Nea Marin, ajuns și el lângă cușcă, se frecă la ochi, neîncrezător.
— Azor, măi băiete… ce faci tu acolo? Vorbești cu păsările acu’ la bătrânețe?
Câinele ridică privirea spre stăpânul lui și dădu ușor din coadă, dar fără să părăsească locul de lângă pasăre.
Zilele au trecut, iar Andreea, care avea suflet de copil și drag de animale, a început să aibă grijă de cioară. A curățat rana, i-a pus un strop de untură pe aripă și i-a dat firimituri de pâine și apă.
— O s-o cheme Luna, spuse Andreea într-o seară, stând pe prispă, în timp ce Azor și cioara stăteau împreună în curte. Că a apărut într-o zi cât noaptea de groasă.
— Cum zici tu, fată dragă, da’ mare minune e treaba asta, mormăi nea Marin.
În fiecare zi, cioara și câinele se jucau împreună. Azor alerga, iar Luna îl urmărea sărind din loc în loc. Când obosea, se așeza pe spatele lui Azor și se lăsa dusă așa prin curte. Sătenii nu mai văzuseră așa ceva și veneau pe la poartă, curioși.
— Să vezi că ne vestesc ăștia noroc, zise tanti Paraschiva, vecina de peste drum.
Într-o seară de iarnă, când zăpada acoperise tot satul, Azor a început să latre disperat. Andreea a ieșit în fugă din casă și l-a văzut lângă cușcă, iar Luna zbura haotic deasupra unei grămezi de lemne din curte.
— Ce-i acolo, măi Azor? întrebă fata.
Când s-au apropiat, au văzut că un pisoi mic, alb ca neaua, se ascunsese acolo și abia mai respira. Îl apucase gerul.
Andreea l-a luat în brațe, l-a învelit într-o pătură și l-a pus lângă sobă. Azor s-a culcat lângă el, iar Luna s-a așezat pe pervaz, de veghe.
În seara aia, Andreea s-a uitat spre cerul plin de stele și a șoptit:
— Poate că animalele știu mai bine decât noi să ierte, să iubească și să aibă grijă unele de altele.
Din ziua aceea, curtea lui nea Marin a fost casă pentru Azor, pentru Luna și pentru pisoiul Bubu. Toți trei dormeau împreună, iar fiecare copil din sat venea să-i vadă, să le aducă firimituri, să mângâie blana câinelui sau penele ciorii.
La început, sătenii au râs. Apoi au început să creadă că acolo, în curtea aceea mică, Dumnezeu făcuse un colț de lume unde dragostea nu avea formă, culoare sau specie.
Iar Andreea, privind în fiecare zi cum cei trei se joacă împreună, știa că uneori, cele mai frumoase povești nu se spun în cuvinte, ci se trăiesc în tăcere.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.