Diana și-a scuturat halatul de casă, a sărit în papuci pe picioarele goale și a ieșit din scara blocului, încercând să-și ajungă din urmă soțul.
— Petre, întoarce-te! Unde te duci? — striga ea, aproape plângând.
Petru a răspuns iritat, peste umăr:
— E imposibil să stau lângă tine acum, mă duc la pescuit!
— În fiecare zi fugi de mine la pescuitul ăsta! Spune-mi, cum o cheamă pe „pescuitul” tău? — a strigat Diana printre lacrimi.
— Proasto, — i-a tăiat-o scurt Petru, a trântit zgomotos portiera mașinii și a plecat rapid, intenționând să se ascundă cât mai departe.
Diana, ignorând răcoarea de toamnă și vecinii care se întindeau pe la ferestre în speranța continuării spectacolului, a izbucnit în hohote de plâns.
— Diana, de ce stai pe pământ? O să răcești! Ce s-a întâmplat? — lângă ea s-a așezat Lucia, prietena ei din școală, care se întorcea de la magazin cu sacoșe grele și s-a oprit alături.
— Petre vrea să mă părăsească, — a spus Diana printre suspine.
— De ce crezi asta? — a întrebat Lucia surprinsă, cu ochii larg deschiși.
— Ne certăm des fără motiv, iar apoi el pleacă imediat la pescuit, — se plângea Diana. — Astăzi i-am propus doar să mergem împreună la tămăduitoarea Marta. I-am găsit contactul pe internet. Se spune că e vrăjitoare din moși-strămoși și multe vedete apelează la ajutorul ei. Recenziile despre munca ei sunt pozitive.
— Dragă, nu mai ești copil. Să crezi în recenziile de pe internet? Pot fi cumpărate pe nimic! Supără-te dacă vrei, dar tu singură îți faci rău. De ce faci scene? — a mustrat-o Lucia.
Diana a suspinat din nou:
— Ție îți e ușor să vorbești, tu ai copii, doi chiar, iar eu — niciunul și, poate, nu voi avea niciodată.
— Și Petru te presează din cauza asta?
— Nu, el spune că vom trăi și așa, că mă iubește…
— Păi vezi, el a acceptat asta de mult timp, de ce să faci isterii în fiecare zi?
— Nu înțelegi, Lucia. Azi spune așa, dar peste un an-doi? Să-l fi văzut cum se poartă cu nepoții lui. Iar acum a fugit din nou la pescuit, simt că ceva nu e în regulă.
— Diana, gândește pozitiv, nu atrage necazuri. Hai, încălzește-te și calmează-te. Iarna e aproape, o să răcești, — a împins-o ușor Lucia pe prietena ei tremurândă.
— Lasă să răcesc, ce să fac. Voi muri și lui Petre îi va fi mai ușor fără mine, — continua Diana cântecul ei jalnic printre lacrimi, fără să înceteze să plângă.
— Diana, te porți ca un copil nechibzuit. Asta se numește „îmi îngheț urechile ca să-i fac în ciudă mamei”. Hai acasă, ajunge cu rolul de nefericită. Nici un sfânt n-ar rezista la asemenea scene, — a spus Lucia, împingând-o pe Diana cu puțin mai multă iritare.
— Înțelegi, Lucia dragă, sunt sigură că am dreptate. Petre și-a găsit pe alta și la ea fuge, — a spus Diana, ridicându-se fără chef de pe bancă. Ea știa ce spune.
Suspectându-l pe Petru de înșelăciune după „partidele” lui constante de „pescuit”, Diana a decis să-l dea în vileag…
Diana nu mai putea suporta incertitudinea. Într-o dimineață, când Petru a anunțat că weekendul următor va merge iar la „pescuit cu băieții”, ea a luat o decizie: va afla adevărul cu orice preț.
După ce Petru a plecat la serviciu, Diana a scotocit prin lucrurile lui. În dulapul din dormitor, într-un buzunar al hainei de pescuit, a găsit un reportofon mic, pe care îl cumpărase pentru a înregistra importante întâlniri de afaceri. Fără să stea prea mult pe gânduri, l-a luat, verificând că funcționează și că are bateria încărcată.
Vineri seara, Petru și-a pregătit echipamentul de pescuit ca de obicei: undițe, momeală, vesta, rucsacul. Diana se prefăcea ocupată cu treburi în bucătărie, dar în realitate îl urmărea cu atenție. Când el a ieșit să pună geanta în portbagaj, ea a strecurat reportofonul în buzunarul lateral al rucsacului.
— Ai grijă de tine, i-a spus ea, încercând să pară calmă. Și dă-mi un telefon când ajungi.
— Sigur, a răspuns Petru, fără s-o privească în ochi. Voi fi la Lacul Vulturilor, ca de obicei. Acolo e semnalul slab, dar voi încerca să te sun.
Lacul Vulturilor. Mereu același pretext. De cinci ori în ultimele două luni fusese „la Lacul Vulturilor”, dar niciodată nu se întorcea cu pește.
După plecarea lui, Diana s-a prăbușit pe canapea, copleșită de îndoieli. Poate că Lucia avea dreptate? Poate că ea exagera, își imagina lucruri? Dar instinctul îi spunea că ceva nu era în regulă, iar acum, în sfârșit, va afla adevărul.
Weekend-ul a trecut incredibil de greu. Diana era prea agitată pentru a se concentra pe orice. A încercat să citească, să privească un film, dar mintea ei revenea constant la reportofon și la ce ar putea descoperi. Când, în sfârșit, duminică după-amiază, a auzit mașina lui Petru intrând în parcare, inima ei a început să bată cu putere.
— Cum a fost? l-a întrebat ea, încercând să pară relaxată.
— Bine, a răspuns Petru scurt. Victor a prins un crap impresionant. Eu, ca de obicei, doar mici chișcari.
Diana a observat că nu adusese niciun pește, dar nu a comentat. A așteptat ca Petru să intre la duș, apoi s-a repezit la rucsacul lui. Cu mâini tremurânde, a scos reportofonul și l-a ascuns în buzunarul halatului. Abia după ce Petru a adormit, epuizat după „pescuit”, a îndrăznit să asculte înregistrarea.
La început, se auzea doar zgomotul motorului și radioul. Apoi voci – Petru și probabil Victor, prietenul lui. Discutau banalități, despre serviciu, despre fotbal. Diana înaintă rapid prin înregistrare. După aproximativ o oră, mașina s-a oprit.
— Am ajuns, se auzea vocea lui Petru. Hai să descărcăm lucrurile.
Au urmat zgomote de uși trântite, pași pe pietriș. Diana asculta cu atenție, așteptând să audă ceva incriminator – o voce de femeie, poate? Dar în schimb, a auzit doar pași și apoi o bătaie la ușă.
— Bună ziua, domnul Petre! O voce de bărbat în vârstă. Ați ajuns la timp. Tocmai am terminat de pregătit.
— Domnule Mihai, mulțumim că ne-ați primit iar. Sper că nu v-am deranjat, a răspuns Petru.
— Nicidecum! E o bucurie să vă am aici. Haideți în atelier, totul e pregătit.
Diana era confuză. Atelier? Ce atelier? A continuat să asculte, iar ceea ce a auzit în următoarele ore a fost complet neașteptat. Zgomote de ciocănit, de tăiat lemn, instrucțiuni tehnice, discuții despre măsurători, despre modele și finisaje.
— Masa asta va fi minunată, a spus vocea bătrânului. Ești un elev talentat, Petre.
— Mulțumesc, domnule Mihai. Dar am mult de învățat încă. Fără ajutorul dvs., n-aș fi reușit niciodată să fac chiar și cele mai simple piese.
Diana asculta uimită. Petru învăța tâmplărie? Într-un atelier, la un lac? Asta era „pescuitul” lui?
Continuând înregistrarea, a descoperit că Petru și Victor petreceau weekendurile învățând tâmplărie de la un meșter bătrân care avea un atelier la marginea Lacului Vulturilor. Bătrânul, fost profesor de arte manuale la un liceu, acum pensionar, îi învăța cum să lucreze lemnul, cum să creeze mobilă și alte obiecte.
În a doua zi de înregistrare, Diana a auzit o conversație care i-a tăiat respirația.
— Deci, Petre, cât mai ai până termini proiectul secret? a întrebat Victor.
— Aproape gata. Patru sesiuni de lucru și va fi finalizat. Abia aștept să văd reacția Dianei.
— Crezi că va fi surprinsă?
— Sper să fie. Știi, am încercat de atâtea ori să-i spun despre hobby-ul meu, dar mereu când aduc vorba de ceva nou, ea devine agitată, crede că vreau să o abandonez sau că mă plictisesc în căsnicia noastră. Și apoi am renunțat să mai încerc. Mi-am zis că mai bine îi arăt când voi fi gata.
— Și nu te deranjează că te suspectează constant?
Un oftat lung din partea lui Petru.
— Mă doare. Foarte tare. Dar înțeleg de unde vine frica ei. Știi prin ce a trecut în copilărie, cu tatăl ei care i-a abandonat familia. Și apoi problema cu fertilitatea… De câte ori i-am spus că o iubesc așa cum e, că nu am nevoie de copii pentru a fi fericit cu ea. Dar e ca și cum cuvintele mele n-ar ajunge la ea.
— Și atunci ai decis să-i construiești un leagăn?
Diana a înghețat. Un leagăn?
— Nu un leagăn obișnuit, a răspuns Petru. Un balansoar pentru grădină. Știi că mereu și-a dorit unul, să stea serile în el și să citească. Iar acum, cu casa nouă pe care o vom cumpăra anul viitor, va avea în sfârșit o grădină unde să-l pună.
Diana a oprit reportofonul, cu ochii în lacrimi. Tot acest timp, suspiciunile ei, scenele, acuzațiile… iar Petru construia în secret un cadou pentru ea.
S-a uitat la soțul ei care dormea lângă ea, epuizat după două zile de muncă intensă. A realizat cât de mult îl rănise cu suspiciunile și neîncrederea ei.
În dimineața următoare, când Petru s-a trezit, Diana stătea la marginea patului cu o tavă de mic dejun și o expresie vinovată.
— Bună dimineața, i-a spus ea cu voce tremurândă. Îmi pare rău.
Petru a ridicat din sprâncene.
— Pentru ce?
— Pentru tot. Pentru că nu am avut încredere în tine. Pentru scenele pe care le-am făcut. Pentru…
A ezitat, apoi a continuat:
— Ți-am pus reportofonul în rucsac. Am ascultat ce ai făcut în weekend.
Fața lui Petru s-a întunecat.
— Ai… ce ai făcut?
— Știu, a fost oribil din partea mea. N-am nicio scuză. Dar vreau să-ți spun că sunt atât de mândră de tine. Pentru ce înveți să faci, pentru răbdarea ta cu mine, pentru tot.
Petru a privit-o lung, cu o expresie greu de citit.
— Așadar, știi despre balansoar.
— Da, a șoptit ea. Și despre casa cu grădină.
A urmat o tăcere lungă. Apoi, spre surprinderea ei, Petru a început să râdă.
— Ei bine, surpriza e stricată. Dar măcar nu mai trebuie să mint despre pescuit. Sincer, nici măcar nu-mi place pescuitul!
Diana a râs și ea, prin lacrimi.
— Pot să văd ce ai făcut până acum?
— Nu, încă nu, a zâmbit el. Vreau să fie perfect înainte să ți-l arăt. Dar… dacă vrei, poți veni cu mine data viitoare. Domnul Mihai ar fi încântat să te cunoască. Și are o grădină minunată, plină de flori, chiar și toamna asta.
Diana a dat din cap, incapabilă să vorbească din cauza emoției.
În weekendul următor, au mers împreună la Lacul Vulturilor. Domnul Mihai i-a primit cu brațele deschise, arătându-i Dianei grădina lui și toate proiectele la care lucrau elevii săi. În atelier, într-un colț acoperit cu o pânză, se afla balansoarul lui Petru – încă nefinisat, dar deja frumos.
— Soțul tău are mâini de aur, i-a spus domnul Mihai. Și o inimă la fel de valoroasă.
Diana a privit cum Petru lucra concentrat, șlefuind cu grijă lemnul. În acea după-amiază liniștită, privind apusul peste lac alături de soțul ei, Diana a înțeles că adevărata problemă nu fusese niciodată lipsa copiilor sau „pescuitul”, ci propria ei frică de a fi abandonată, frică pe care o proiectase asupra relației lor.
— Îmi pare rău că nu ți-am avut încredere suficient pentru a-ți spune despre frică mea, i-a șoptit ea.
— Și mie îmi pare rău că nu am fost suficient de insistent pentru a afla ce te neliniștește cu adevărat, a răspuns el, strângând-o în brațe. De acum înainte, fără secrete și fără frici nespuse, bine?
Privind soarele coborând peste apă, Diana a simțit cum o greutate imensă îi dispare de pe umeri. Pescuitul și tâmplăria, au descoperit amândoi, erau doar simboluri ale problemelor lor de comunicare – probleme pe care, în sfârșit, erau pregătiți să le rezolve împreună.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.