„Mama are nevoie să se odihnească“ — aceste cuvinte le auzeam în fiecare zi după nașterea fiului nostru… și până la sfârșitul vieții lui.
Erau simple. Firești. Spuse cu un zâmbet cald, cu voce blândă și cu acea privire pe care doar un om îndrăgostit o poate avea. Se întorcea seara de la muncă, obosit, cu umerii lăsați de greutatea zilei, cu palmele aspre și chipul marcat de griji. Dar nici mirosul ciorbei fierbinți din bucătărie, nici fotoliul moale, nici ziarul preferat nu-l puteau opri. Își spăla mâinile grăbit, ștergându-se pe un prosop vechi de cânepă agățat în cui, și mergea direct la pătuțul de lângă fereastră, unde Andrei îl aștepta cu ochii rotunzi, însetați de iubire.
Se apleca peste leagăn, îl lua în brațe și, în acele clipe, parcă mă îndrăgosteam din nou de el. De bărbatul care nu se temea să plângă de emoție la primul scâncet de viață. De tatăl care știa să legene, să schimbe scutece și să cânte stângaci „Nani, nani, puiul mamii“. De omul care nu mă uita, chiar dacă între noi se strecuraseră oboseala, grijile și orele nedormite.
— Mama are nevoie să se odihnească, spunea el, așezându-se pe marginea patului și mângâindu-mă pe frunte, în timp ce Andrei închidea încet ochii în brațele lui.
Noaptea, când copilul plângea, tot el sărea primul din pat. Uneori nici nu-mi dădeam seama, doar simțeam că salteaua s-a lăsat ușor, că pașii lui s-au dus în cameră. Îl schimba cu mișcări grijulii, aproape ritualice, fredonând în șoaptă același cântec. Apoi, mi-l aducea pe Andrei, liniștit și cald, ca să-l hrănesc. Și, de îndată ce adormea, îl punea la loc, iar pe mine mă învelea cu păturica mea subțire de vară, ca nu cumva să răcesc.
— Mama are nevoie să se odihnească, zicea el, atunci când îi făcea băiță lui Andrei, stropindu-se cu apă din cap până-n picioare, făcându-l să râdă în hohote, doar ca eu să pot sta cinci minute cu ochii închiși pe fotoliu.
Anii au trecut, iar copilul a crescut. Dar vorbele lui nu s-au schimbat.
— Mama are nevoie să se odihnească, spunea seara, încingându-și șorțul și începând să hrănească mica noastră capricioasă, care transforma fiecare masă într-un adevărat război. Cu răbdare, cu glume, făcea din fiecare lingură de mămăligă un avion, din fiecare bucată de brânză o poveste, doar ca eu să respir puțin, să-mi trag sufletul.
Și tot el îmbrăca copilul de-un an, îi încheia botoșeii, îi punea căciulița, și plecau împreună în parc, doar ca eu să pot face un duș liniștit sau să stau singură, cu gândurile mele, pe balcon.
— Mama are nevoie să se odihnească, spunea seara, când îl așeza în poală pe Andrei mai măricel și începea să-i spună povești născocite pe loc. Despre zâne, uriași, și stele care coborau noaptea pe acoperișurile caselor. Iar eu, din prag, ascultam în liniște, și parcă timpul se oprea.
Când Andrei a mers la școală și se chinuia cu aritmetica, tot el era acolo.
— Mama are nevoie să se odihnească, îi zicea copilului, în timp ce-i explica cu răbdare înmulțirile și împărțirile. Uneori îi făceau împreună până și lecțiile de desen sau de lucru manual, râzând și lipind decupaje, în timp ce eu stăteam pe canapea, cu o carte în mână pe care nici nu o mai citeam, doar priveam și mi se umezeau ochii de fericire.
Au trecut anii, prea repede. Când Andrei a devenit adolescent, iar balul de absolvire l-a prins cu părul ciufulit și sufletul neliniștit, tot el a rămas treaz în bucătărie, așteptându-l. Eu adormisem pe fotoliu, iar el i-a șoptit în noapte:
— Ușor, dragă, mama are nevoie să se odihnească…
Și eu l-am auzit, printre vise. Și iarăși am simțit că timpul e prea crud, prea grăbit, că aș vrea să opresc totul și să rămân în căldura acelei seri pentru totdeauna.
Apoi a venit a treia etapă. Atunci când „mama“ a devenit „bunica“.
— Bunica are nevoie să se odihnească, spunea el cu un zâmbet, când nepotul nostru de patru ani, cu ochi de peruzea, începea să plângă după părinți. Și fredona același cântec de leagăn, același „Nani, nani, puiul mamii“ care, peste ani, încă încăpea în vocea lui.
Pleca la pescuit cu nepotul și cu fiul nostru, iar înainte să închidă poarta, îmi făcea cu ochiul.
— Bunica are nevoie să se odihnească…
Era tandru, glumeț, mereu prezent.
Când nepotul asculta muzică prea tare pe tabletă, îl certa blând.
— Hai, băiete, bunica are nevoie să se odihnească.
Apoi, într-o zi, fără să anunțe, fără să deranjeze, a plecat. Liniștit. Fără zgomot, fără lacrimi, ca un om care știa că și-a făcut treaba. Și-a încheiat misiunea.
Copiii m-au luat la ei, nu voiau să rămân singură în casa noastră mare și prea goală. Iar când, pentru prima dată, am luat în brațe micuța Sonia, noua noastră minune, nu m-am putut abține. M-am scufundat în lacrimi. Și, parcă, în liniștea aceea caldă, i-am auzit vocea. Ca un ecou.
— Bunica are nevoie să se odihnească…
M-am întors instinctiv. O speranță copilărească. Poate?
Nu era nimeni. Doar o rază de soare în prag. Dar inima mea știa.
Mai târziu, pe înserat, când somnul mă cuprindea pe fotoliu, din sufragerie s-a auzit o voce.
Era Andrei, acum bărbat în toată firea. Își legăna fiica, fredonând același cântec de leagăn.
— Doarme, dragă, doarme… Mama are nevoie să se odihnească.
Mi s-a strâns sufletul. Pentru că, deși el nu mai e aici, cuvintele lui trăiesc mai departe. În noi. În fiul nostru. În copiii lui. Și în povestea asta pe care nicio vreme nu o va lua.
Și am înțeles, în cele din urmă, că nu ne odihnim niciodată de dragoste. Doar o transmitem mai departe.