Maria a lucrat toată viața ca profesoară și acum era nevoită să vândă legume în piață din cauza pensiei mici. Ginerele își adusese o nouă soție în apartament, iar fiica se întorsese la mama ei cu copilul. Maria o ajuta cum putea.
— Mamă, mă simt prost față de tine. Tu petreci zi și noapte în grădină și în piață, — spunea Elena. — Mai bine te-ai odihni.
— Nu-i nimic, fiică. Cât timp mai am putere, te voi ajuta pe tine și pe nepot. Și voi nu stați deoparte, jumătate din grădină ați plivit-o în câteva zile! Eu singură nu m-aș fi descurcat așa, — răspundea femeia. — Și pentru Alexandra trebuie să cumpărăm pantofi noi pentru școală. Nu poate merge cu cei vechi la școală, nu-i așa?
Așa trăiau ele, ajutându-se una pe cealaltă. Credeau că într-o zi vor avea și ele parte de bucurie. Desigur, dacă Elena ar fi putut să “calce pe capete”, nu s-ar fi chinuit singură.
Într-o dimineață, Maria Teodorovna a plecat la piață să vândă. Avea un loc bun, cu mulți cumpărători. Acest lucru a fost observat de alți vânzători, printre care și o cunoștință a fostei profesoare, Lidia. Ea a ocupat locul Mariei.
— De ce dormi atât de mult? Scuze, ți-am ocupat deja locul. Am nevoie de o oră să mă aranjez și o oră să îmi etalez marfa, așa că va trebui să-ți cauți altă variantă astăzi, — a declarat Lidia.
Maria nu s-a certat cu ea. Nu era în caracterul ei. Femeia s-a așezat în apropiere și și-a aranjat marfa. S-a dovedit că vecina ei vindea alături.
— Cum e ginerele tău? Nu s-a întors? — s-a interesat Tania.
— Nu s-a întors, — a oftat Maria. — El are acum propria lui viață.
— Tinerii de azi nu au nevoie de familie, de copii. Vor să trăiască pentru ei înșiși. Al meu încă nu s-a căsătorit, tot aleargă prin munți, — a povestit vecina.
Timpul a trecut pe nesimțite în conversație. După-amiază, în piață a apărut un tânăr îmbrăcat ciudat.
— Nu cumva a fost la închisoare? — s-a speriat Lidia, și toți vânzătorii s-au uitat speriați spre noul venit.
Bărbatul s-a îndreptat spre taraba Mariei. Apropiindu-se de marfa ei, și-a umflat buzunarele și a întrebat:
— Tanti, nu am deloc bani. Pot să vă cer împrumut câteva mere?
— Ia-le așa, ce mai contează. Dar de ce un tânăr ca tine nu are bani? — ridicând din umeri, a răspuns ea.
— Trebuie, tanti, să ajung acasă din locuri nu prea îndepărtate. Nu vă temeți, nu sunt vreun criminal. M-am lăsat păcălit ca un copil de o femeie, și așa am ajuns la închisoare.
— Dar rudele tale nu te pot ajuta? De ce călătorești singur acasă?
— Nu mai am pe nimeni, tanti, a răspuns tânărul cu o voce stinsă. Mama a murit când eram mic, iar tatăl meu s-a recăsătorit. Mama vitregă nu m-a vrut, așa că am crescut mai mult pe străzi.
Maria l-a privit atent. În ciuda hainelor ponosite și a înfățișării neglijate, avea o privire sinceră. Îi amintea de elevii ei dificili, care aveau nevoie doar de puțină îndrumare și bunătate.
— Ia, spuse ea întinzându-i un măr și câteva prune. Dar unde mergi acum?
— Încerc să ajung în Constanța. Am un prieten acolo care mi-a promis un loc de muncă la un depozit. Dacă aș putea măcar să ajung la gară…
Maria ezită o clipă, apoi deschise portmoneul și scoase bancnota de 50 de lei pe care o păstra pentru urgențe.
— Ține, ar trebui să ajungă pentru bilet și poate o gustare.
Chipul tânărului se lumină de uimire.
— Sunteți sigură, tanti? Vă promit că vă trimit banii înapoi imediat ce primesc primul salariu!
— Nu-i nevoie, zâmbi Maria. Doar fă și tu la rândul tău o faptă bună pentru altcineva când vei putea.
După ce tânărul plecă mulțumindu-i, Lidia se apropie de Maria, clătinând dezaprobator din cap.
— Ești nebună? Tocmai i-ai dat bani unui pușcăriaș! O să cumpere băutură sau droguri, nu bilet de autobuz.
— Fiecare om merită o a doua șansă, răspunse Maria simplu. Dacă nu i-o oferim noi, cine s-o facă?
Seara, când Maria se întorcea acasă cu coșurile mai goale decât și-ar fi dorit, observă două siluete necunoscute care stăteau pe banca de lângă blocul ei. Când se apropie, își dădu seama că erau bărbați, iar unul dintre ei semăna izbitor cu tânărul din piață.
Inima începu să-i bată cu putere. Poate Lidia avusese dreptate?
— Doamna Maria? strigă unul dintre ei, ridicându-se. Sunt Mihai, tipul din piață. El e prietenul meu, Andrei. Am venit să vă mulțumim.
Maria rămase descumpănită.
— Mi-ai zis că mergi la Constanța. Cum de ești aici?
— Când am ajuns la gară, l-am întâlnit pe Andrei care se întorcea din oraș. El este prietenul despre care v-am vorbit. A venit să mă caute! Și pentru că tot ne aflam în zonă, am vrut să vă mulțumim personal.
Andrei făcu un pas înainte și îi întinse un buchet mic de flori de câmp.
— Doamnă, foarte puțini oameni ar fi avut încredere în cineva ca Mihai, mai ales în situația lui. Vă suntem recunoscători și vrem să vă ajutăm cu ceva. Avem o mică afacere cu reparații, dacă aveți nevoie de ajutor prin casă…
În ochii Mariei licăriră lacrimi. După atâția ani de muncă și sacrificiu, bunătatea ei simplă se întorcea neașteptat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.